Când intru-n sufletul vioarei/ nu ştiu să tac, nu pot să tac...
lunec şi-aştept nu-mă-uita(rea),/ poate ne trece peste prag,
şi poate stă cu noi, o seară,/ preţ de-un tangou şi de un vals,
şi poate-mi spune, la plecare,/ că nu sunt eu arcuşul fals,
şi poate-i spun şi eu că-n toată/ slava rotundului de lut
pe/trecerea mi-a dat acordul/ mereu al altui început!
Când intru-n sufletul vioarei?/ deloc? mereu? arar? ades?...
oare-mi trimite (ne/răbdarea)/ nu-mă-uita(re) la cules
dacă a Cincea Simfonie/ (nu)-şi cere dreptul său etern
la stăpânire peste clipe/ când mor şi cad şi se aştern
în tot înaltul şi adâncul/ cestui neant erato/fag,
cum frunze din salcâmul care/ mi-a dat vioara să nu tac?
Când intru-n sufletul vioarei/ nu ştiu să pot, nu pot să ştiu
cum să citesc printre arpegii/ dacă-i devreme ori târziu,
cum să rămân...(printre sincope/ şi printre glasnice haihui,
cel care-a fost al tuturora,/ însă a fost şi-al nimănui)...
fără să-i calc pe chei, pe note,/ pe cvarte, cvinte şi octave...
Singur...(în sufletul vioarei).../ Beethoven dă autografe!
Autografe (despre tăcere) Scris de Ion Zimbru
Ion Zimbru
Articole recente - Ion Zimbru
Două zile cu Maria la cules (IV) Din colecţia „Cele mai triste poezii rămase tablou” ULTIMA ÎNFLORIRE (la mormântul doamnei Dida Budacu – Respect!) Două zile cu Maria la cules (II) Din colecţia „Cele mai frumoase poezii rămase tablou” ABANDON (stare de zi pe unitate) Două zile cu Maria la cules (I)
Mai multe din această categorie:
