Ţii minte dansul mut al întâlnirii
pe calea care duce într-o doară?!...
(era tangou, sau vals, nici nu mai ştiu)...
şi eu credeam că duce până-n gară!
Şi ce volute-n dârdora-ntâmplării
ne desenau portaluri spre uitare...
era frumos, foarte frumos era...
chiar auzeam „drum bun” la fiecare!
Şi că plecăm cu trenul tocmai unde
nu vine seara să te risipească...
dar auzeam şi râsuri şi plânsori
dinspre-adâncimea cea dumnezeiască!
Şi nimeni-nimeni nu se-ncumeta
să ne desprindă din acea-ncleştare...
(era tangou, sau vals, nici nu mai ştiu)...
din cel răspuns la orice întrebare!
Începe noaptea... poate să nu-nceapă?
şi cât zadar... şi încă nici o gară...
suntem aici, adică nicăieri...
ţii minte dansul, umbra mea amară?!
Aici, adică nicăieri (întâiul şi cel din urmă dans) Scris de Ion Zimbru
Mai multe din această categorie:
