Moș Crăciun mi-a făcut un dar. M-a primit în comunitatea acelor locuitori ai orașului Galați care își pot exprima dragostea și recunoștința că trăiesc aici...
Aici m-am născut, acum aproape 80 de ani, aici am primit numele de Emilia Manea (mai târziu am alăturat acestuia și numele de Gunea), aici am crescut, aici am învățat să scriu și să citesc, aici mi-am făcut o carieră. Am absolvit cursurile Facultății de Mecanică, secția Nave și Instalații de Bord din cadrul Institutului Politehnic, și, chiar dacă nu era ceea ce aș fi visat, recunosc că a fost o alegere foarte bună. Mi-a dat un bagaj bun de cunoștințe, astfel încât m-am descurcat și în domenii mai puțin legate de specificul naval al studiilor.
Am plecat din Galați așa cum pleacă și acum tinerii să își încerce forțele în lume. Pentru mine, lumea s-a oprit la București, dar după un drum lung m-am întors de unde am plecat.
Îmi plăceau artele plastice și literatura. În primul an de facultate chiar am avut o adeverință pentru activitatea de corespondent voluntar la ziarul local, dar nu am folosit-o niciodată. M-am consolat cu ideea că sunt doar inginer. Dragostea de frumos și de vorbele meșteșugite nu m-a părăsit însă niciodată... Acum, însă, după mulți ani, solicit ca în calitate de fost corespondent voluntar să îmi publicați un eseu despre acest oraș minunat. Atunci când se va găsi un locșor! ***
Aici, în orașul acesta, este inima mea. O inimă ce bate ritmul vieții mele, departe de trup, asemenea inimii uriașului din basme, care nu putea fi ucis.
Este un oraş atât de bătrân în duioşia cu care se retrage şi atât de tânăr prin transformările sale! Se sprijină tandru pe coloana sa vertebrală, o frumoasă stradă cu tei foşnitori. Bătrâna şi draga mea stradă. Porneşte dintr-o grădină de graniţă şi se opreşte la o graniţă de apă, Dunărea.
Toată viaţa mea s-a desfășurat între aceste două repere. Şi dacă grădina publică a reprezentat taina, misterul, dorinţa, Dunărea a fost pentru mine speranţa, răspunsul, sprijinul. Mi-am spălat toate necazurile la malul acestei ape ca o muncitoare cu ziua. Priveam valurile ce loveau malul clipocind tenace şi simţeam că, dacă apa aceea poate să străbată lumea, voi putea şi eu. E Dunărea mea frumoasă, puternica mea prietenă. Mi-a ascultat şi îmi ascultă şi acum secretele şi ştiu că nu mă va trăda niciodată. Îmi dă din puterea ei fără oprelişti. Este altfel în fiecare zi și totdeauna aceeași, mândră și frumoasă. N-am să uit niciodată culoarea ei de oțel, când norii întunecau cerul și bătea vântul, culoarea albastră cu sclipiri argintii când soarele îmi ardea umerii în căldura verii și nici nenumăratele nuanțe pe care le lua în zilele acelea binecuvântate de tinerețe. Când eram lângă ea, când o simțeam lângă mine prietenă și ne luam rămas bun, i-am încredințat inima și știu că de acolo, de la sânul ei de mamă, nu mi-o poate lua nimeni.
