Renumitele fântâni cu cumpănă din comuna Cuca atrag mulți vizitatori, iubitori de valori ale trecutului. Odată ajunși aici, oamenii realizează că din acele vremuri au mai rămas doar fântânile.
Spectacolul străzii la Cuca nu diferă de cel al restului satelor românești. Dar în fața schimbărilor acestui spectacol de sat al prezentului, fântânile se predau vremurilor cu ciuturile uscate și cumpenele lăsate ca niște sălcii plângătoare ale unei tristeți stinghere. Aproape că au pierdut orice legătură de utilitate cu oamenii, cu sărbătorile, cu viața și nevoile de zi cu zi, care cândva au născut acolo acele fântâni. Viața satului e alta, așa cum e el alimentat cu apă curentă de la rețea, mai bună și mai accesibilă decât a fost vreodată oriunde în sat.
În fața fântânilor, primul gând care te străbate e sentimentul contemplării unui semieșec tehnologic. E drept că, fără acel început, tot ceea ce a urmat nu ar mai fi existat. Cândva, la concurență cu spațiul din centru, ocupat de fântânile satului, își disputau întâietatea doar biserica, cimitirul sau școala. În comuna în care te lăsai păgubaș după ce săpai zeci de metri pentru că nu găseai o lacrimă de apă, descoperirea resursei din centrul comunei a schimbat satul în urmă cu peste 100 de ani.
Satul unde istoria a început altfel și a curs greoi
Din cele mai vechi timpuri, oamenii s-au așezat de-a lungul cursurilor de apă. Dar la Cuca țăranul și-a revendicat pânza de apă cu ciuturile de pe meterezele ghizdurilor fântânilor, smulgând-o pământului.
Fântânile de la Cuca mai adaugă, astfel, vieții satului un mit. Folclorul național chiar recunoaște satul moldovean ca pe un model de supraviețuire prin vigilență. La Cuca, satul unde neajunsurile făceau "mămăligă cât nuca" și, atât de mică fiind sau poate tocmai de aceea, "o păzeau șaisprezece cu măciuca", fântânile au pecetluit triumful într-ajutorării. Oamenii de vază au construit fântânile spre folosul celor ce nu-și permiteau luxul la îndemână al apei.
Se spune că primul femur descoperit sudat a indicat o mutație definitivă în viața socială a ființelor primitive. Un femur rupt era o condamnare la moarte. Osul vindecat oferea dovada că nefericitul a fost hrănit până la vindecare de grupul său. Fântânile de la Cuca au relevanța de empatie şi comuniune a femurului vindecat. Fântânile de la Cuca sunt un poem scris cu lichidul vieții de nişte săteni pentru semenii lor. Ele sunt expresia în timp de pace a sacrificiului pe care oamenii îl fac pentru ceilalți doar în vremuri de război. Fântânile de la Cuca nu-și consumă semnificațiile odată cu potolirea setei oamenilor și animalelor. Nu-i de mirare că viața satului se desfășura la fântâni. Acolo se nășteau și mureau dragostea, prietenia, solidaritatea, acolo iubiții se descopereau și se despărțeau, fântânile cu apa lor proaspătă oferită de pământul uscat erau alfa și omega, locul unde se spuneau primele și ultimele vorbe, locul unde totul începea, se sfârșea şi pornea din nou pe drumul vieții. Fântânile reflectau în oglinda profundă a apelor lor lumea satului.
Iată ce ne povestește Mihăiță Vlad, care la 64 de ani ai săi nu numai că a văzut, dar a și observat și neuitat multe. "Fântânile sunt un simbol al localității pentru sufletul oamenilor de aici. În localitatea noastră era foarte mare lipsă de apă. Chiar eu am săpat două fântâni la 40 de metri, dar numai la una am adunat o găleată de apă a doua zi. Pentru săpat mai adânc nu era tehnică. În locul respectiv s-a descoperit o pânză mai puternică de apă freatică, oamenii au pus bani şi au forat fântâni, în total 18, dintre care mai sunt 15 funcționale. Un bătrân al satului, de 90 de ani, știe totul despre fântâni, una e a lui Ion Pintilie, cealaltă a lui Vasile Coman, alta a lui Nică Arghir, alta a lui Ion Nedelcu, zis Cucuvea. Ei le-au făcut. Toate fuseseră săpate pe domeniul public. Era o cinste pentru cineva să se audă că a construit din economiile lui o fântână folositoare sufletului lui, dar și pentru trecătorii care îşi potolesc setea. Azi, apa de suprafață nu mai poate fi folosită ca apă potabilă, ci doar pentru irigat, dar noi mai bem de acolo, apa aceea ne-a făcut mari. Bătrânii satului mai circulă istorii vechi. E una pe care am auzit-o de la bunicul meu, născut la 1907: ne duceam la fântână cu boii, să aducem apă. Cel ce ajungea primul aducea o căruță de nisip ca să nu se facă noroi. Oamenii veneau cu boii îi țesălau, îi curățau. Acolo ne întâlneam cu cutare și cutare. În timpul ăsta, boii mei se luau la luptă și era o mândrie, uite ai mei i-au împuns pe ai lui cutare, oamenii se mândreau cu ce aveau. Veneau și cu cai, bunicul îi avea pe Alunel și pe Procopiu. Ăla era locul de promenadă de prin 1920 încoace, în perioada interbelică, când oamenii încă aveau animalele lor, boii lor, purtau costume naționale. Eu am apucat vremurile când oamenii făceau boandă din blană de oaie, dar nu o acopereau cu nimic, pielicica aia curată cu motive naționale, căciula de astrahan, pantalonii de suman (un fel de postav). Aici, oamenii își găseau nași, se întâlneau băieți și fete. Ne-am gândit să facem o zi a fântânilor, cu oameni care să recreeze momente de viață din sat. S-au început demersurile prin care se încearcă clasificarea și introducerea fântânilor în patrimoniul local. E în plan să facem și muzeul satului, care să cuprindă muzeul fântânilor."
De unde începe istoria cunoscută a locurilor
Numele Cuca pare a proveni de la cel al unei căciuli domnești, numită "cucă". Locurile au fost vizitate de Petru al Răreșoaiei în peregrinările ocazionate de comerțul lui cu pește. Unul din popasuri l-a făcut în marginea unor păduri seculare, locul numindu-se astăzi "Rareș", iar acolo și-ar fi rătăcit cuca domnească, fapt care s-a răsfrânt în onomastica satului, se povestește pe site-ul localităţii. Documentele din secolul al XV-lea vorbesc si despre "Fântâna lui Cucu", prin Cartea de Cancelarie a lui Petru al II-lea al Moldovei, ce consfințește, la 15 iulie 1448, darea către Cernat Ploscaru și fratele său Ștefu a mai multor sate, printre care și Fântâna Cucului, dovedită a fi comuna Cuca de astăzi.
