Părinţi sau nu, ne interesează pe toţi soarta copiilor, fiindcă ei, până la urmă, reprezintă viitorul. Un viitor despre care nu ştim foarte multe şi în care, poate, nu ne punem mari speranţe, dar faţă de care avem, cu toţii, o responsabilitate. Iată de ce ne-am gândit că ar fi interesant să vă spunem câteva lucruri despre drepturile copiilor. O facem cu sprijinul Centrului pentru Jurnalism Independent din Bucureşti, care ne-a mijlocit o întâlnire cu reprezentanţii UNICEF România, precum şi accesul la anumite resurse informaţionale.
Conform Convenţiei Organizaţiei Naţiunilor Unite privind drepturile copiilor, orice fiinţă umană sub vârsta de 18 ani, cu excepţia cazurilor în care legea aplicabilă stabileşte vârsta majoratului sub această limită, este un copil.
Potrivit Declaraţiei privind drepturile copilului din 1959, toţi copiii se bucură de toate drepturile şi trebuie trataţi nediscriminatoriu de către statul în care locuiesc. În toate acţiunile întreprinse de stat şi de instituţiile acestuia, se are în vedere interesul superior al copilului, bunăstarea acestuia. Copilul are dreptul inerent la viaţă, are dreptul la un nume şi la o cetăţenie, la securitate socială, iar dacă este dezavantajat din punct de vedere fizic, mental sau social este îndreptăţit la protecţie specială. Răspunderea pentru îngrijire, protecţie, creştere şi asigurarea dezvoltării copilului le revine părinţilor sau reprezentanţilor legali, după caz. Copilul are dreptul la educaţie, are prioritate la protecţie şi ajutorare, va fi apărat de orice acte de discriminare. Dacă acest lucru nu contravine interesului său, copilul nu va fi despărţit de părinţi sau va fi ajutat să menţină sau să refacă legătura cu aceştia, dacă ea a fost ruptă, inclusiv prin reîntregirea familiei în alt stat, dacă este cazul.
Copilul are dreptul la libertate de conştiinţă, la practicare propriei religii, să-şi exprime liber opinia în problemele care-l privesc, dacă are discernământ. Copilul poate să se asocieze liber şi paşnic, are dreptul să fie informat şi să-i fie respectate onoarea şi reputaţia. Copilul are dreptul la neimixtiunea în viaţa sa personală, a familiei, domiciliului şi corespondenţei sale.
Răspunderea penală a minorului
Dacă sunteţi părinţi, profesori, lucraţi în sistemul de protecţie a copilului sau pur şi simplu vreţi să fiţi cetăţeni informaţi despre cât mai multe dintre aspectele privind minorii şi consecinţele faptelor lor de natură infracţională, trebuie să ştiţi ce spune, în acest sens, legea.
Potrivit articolului 113 din Codul penal, minorul răspunde sau nu penal, după cum urmează:
- (1) Minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani nu răspunde penal;
- (2) Minorul care are vârsta între 14 şi 16 ani răspunde penal numai dacă se dovedeşte că a săvârşit fapta cu discernământ;
- (3) Minorul care a împlinit vârsta de 16 ani răspunde penal, potrivit legii.
Conform articolului 114 al Codului penal, există şi anumite consecinţe ale răspunderii penale:
- (1) Faţă de minorul care, la data săvârşirii infracţiunii, avea vârsta cuprinsă între 14 şi 18 ani se ia o măsură educativă neprivativă de libertate;
- (2) Faţă de minorul prevăzut în alin. (1) se poate lua o măsură educativă privativă de libertate în următoarele cazuri: a) dacă a mai săvârşit o infracţiune, pentru care i s-a aplicat o măsură educativă ce a fost executată ori a cărei executare a început înainte de comiterea infracţiunii pentru care este judecat; b) atunci când pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită este închisoarea de 7 ani sau mai mare ori detenţiunea pe viaţă.
Măsurile educative, prevăzute în art. 115 Cod penal, sunt neprivative de libertate sau privative de libertate. Măsurile educative neprivative de libertate sunt: a) stagiul de formare civică; b) supravegherea; c) consemnarea la sfârşit de săptămână; d) asistarea zilnică. Măsurile educative privative de libertate sunt: a) internarea într-un centru educativ; b) internarea într-un centru de detenţie.
În România, multe legi îi protejează pe cei mici
Sistemul legislativ românesc este destul de stufos, aşa că nici drepturile copilului nu fac excepţie, ele fiind reglementate de mai multe legi, ordonanţe de urgenţă şi hotărâri de guvern. Astfel, dacă doriţi să ştiţi amănunte despre anumite drepturi ale celor mici, puteţi consulta următoarele documente:
- Legea 217 din 2003 pentru prevenirea şi combaterea violenţei în familie;
- Legea 273 din 2004 privind regimul juridic al adopţiei;
- Legea 678 din 2001 privind prevenirea şi combaterea traficului de persoane;
- Legea 416 din 2001 privind venitul minim garantat;
- OUG 194 din 2002 privind regimul străinilor în România;
- Legea 122 din 2006 privind azilul în România;
- HG 1443 din 2004 privind repatrierea copiilor români neînsoţiţi;
- Legea 61 din 1993 privind alocaţia de stat pentru copii;
- Legea 119 din 1997 privind alocaţia suplimentară pentru familiile cu copii;
- OUG 105 din 2003 privind alocaţia familială complementară şi alocaţia de susţinere pentru familia monoparentală;
- Legea 292/ 2011 a asistenţei sociale;
- HG 225/2012 privind venitul minim garantat şi indemnizaţia de creştere copil;
- Legea 272 din 2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului;
- Legea 1/2011 a educaţiei naţionale - actualizată;
- Codul civil;
- Codul penal.
Răspunderea şi fuga de ea
Vedem, în jurul nostru, multe cazuri în care cei ce au obligaţia de a îngriji minorii fug de ea. Legea, adică articolul 305 din Codul penal, spune că săvârşirea, de către persoana care are obligaţia legală de întreţinere, faţă de cel îndreptăţit la întreţinere, a uneia dintre următoarele fapte: a) părăsirea, alungarea sau lăsarea fără ajutor, expunându-l la suferinţe fizice sau morale; b) neîndeplinirea cu rea-credinţă a obligaţiei de întreţinere prevăzute de lege; c) neplata cu rea-credinţă, timp de două luni, a pensiei de întreţinere stabilite pe cale judecătorească, se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă. Acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate. Împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală.
Relele tratamente te bagă după gratii
Legea este destul de dură în ceea ce-i priveşte pe acei părinţi care ar trebui să aibă în grijă copii. Punerea în primejdie gravă, prin măsuri sau tratamente de orice fel, a dezvoltării fizice, intelectuale sau morale a minorului, de către părinţi sau de orice persoană în grija căreia se află minorul, se pedepseşte cu închisoarea de la 3 la 7 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.
Cum ar trebui să fie reclamele
Printre altele, reclamele de la radio şi tv trebuie să nu-i instige în mod direct pe minori să cumpere un produs sau serviciu, să nu-i încurajeze în mod direct pe minori să îşi convingă părinţii sau pe alte persoane să cumpere bunurile ori serviciile care fac obiectul publicităţii şi să nu exploateze încrederea specială pe care minorii o au în părinţi, profesori sau alte persoane.
