Nu avem tot ce ne trebuie, dar nici atunci când avem, nu ştim/vrem să păstrăm. Pe principiul ce nu e în ograda noastră, nu ne interesează, gălăţeanul calcă, rupe şi murdăreşte tot ce e pe domeniul public. Să începem cu locurile de joacă dintre blocuri: mai întâi au fost rupte băncile, apoi au dispărut ba un leagăn, ba un şurub, ba o placă. În orăşelul Copiilor din Ţiglina I, tiroliana este la a doua reparaţie. Şi tot nu a rezistat! La fel şi aparatele de fitness din Parcul Viva, care, culmea, e păzit de gardieni. Dacă nu au plecat, bucată cu bucată, să-şi găsească vreo întrebuinţare printr-un balcon sau printr-o curte de om, lucrurile au fost distruse, îndoite, lovite cu pumnii şi picioarele. E cazul meselor de ping-pong din Ţiglina II. Practic, nu există parc mic, oricât de recent dat în folosinţă, să nu sufere de ceva... O estetică a urâtului bine însămânţată ne împiedică să ne bucurăm de micile oaze de normalitate pe care Primăria se străduieşte să ni le ofere. Parcă ne autopedepsim, gândind că nu merităm nici parcuri, nici mobilier urban, nici străzi curate. Dincolo de praf, sărăcie, depopulare, Galaţiul suferă de neiubire. Peste tot sunt pungi şi sticle, coji de seminţe, aruncate din maşină sau din mers. Pentru că domeniul public nu e al nostru: nu îl simţim “acasă”. Citeam, deunăzi, o postare despre ordinea obsesivă a japonezilor şi despre faptul că nu îşi lasă gunoiul nici măcar în coşurile publice, de jenă: gunoiul e un lucru personal, se duce acasă şi se aruncă la coş. Nu vom fi niciodată japonezi, asta e clar, dar poate puţin europeni vom deveni. Ştiu, e o chestiune de timp şi de educaţie. Şi de ajutor: cred că avem nevoie de intervenţia mai hotărâtă a poliţiei locale. Singuri, nu cred că răzbim!
Dincolo de praf şi sărăcie, Galaţiul suferă de neiubire Scris de Daniela Bogdan
Mai multe din această categorie:
