* Fostul baschetbalist de la Politehnica Galaţi din urmă cu patru decenii şi jumătate este unul dintre cei mai apreciaţi oameni de ştiinţă din lume, fiind considerat "părintele" teoriei privind organizarea naturii, cu aplicaţii în evoluţia sportului
Academicianul Adrian Bejan (65 ani) a fost în tinereţe o mare speranţa a baschetului gălăţean, fiind prin anii ’70 component al naţionalei de tineret a României. Recunoscut în prezent ca somitate în materie de inginerie termodinamică, a devenit celebru în lume prin explicaţiile referitoare la evoluţia speciilor în formele ingineriei prin “Teoria Constructală”. Putem spune, astfel, că fostul baschetbalist din Galaţi a uimit America, şi nu numai, dovedind că sportul şi ştiinţă pot fi îmbinate la un înalt nivel. A devenit membru de onoare al Academiei Române, deoarece este „cel mai activ şi vizibil termodinamician tehnic din lume, inventatorul legii constructale în natură, singurul român pe lista celor 100 cei mai citaţi din lume în inginerie”.
Într-un interviu acordat site-ului Federaţiei Române de Baschet (www.frbaschet.ro), fostul baschetbalist vorbeşte despre cum a reuşit să îmbine sportul cu ştiinţă.
- Să începem cu... începuturile...
- Sunt originar din Galaţi şi provin dintr-o familie de intelectuali. Tatăl meu era un excepţional medic veterinar, educat la Bucureşti, primul din familie plecat de la ţară şi ajuns cineva, cu bursă militară în perioada interbelică. Mama era farmacistă, cu facultate făcută tot în Capitală. N-au fost membri de partid şi au fost identificaţi de comunişti că familie de intelectuali burghezi. Când au venit comuniştii la putere şi a început dictatură proletariatului i-au arestat pe amândoi. N-au făcut nimic împotrivă, dar au fost consideraţi inamicii regimului pentru că nu făceau parte din clasa muncitoare...
- Cum aţi ajuns să practicaţi baschetul?
- Pot spune că sportul, în general, şi baschetul în mod special, mi-a fost, în fapt, educaţia... Am avut şansa de a fi născut şi crescut ca vecin al terenurilor de sport din Galaţi. Eram vecini cu locurile unde marii sportivi din oraş îşi păstrau mingile şi echipamentul. Am crescut ca băiat de mingi, copil al terenurilor de sport. Am fost, de fapt, puştiul acceptat să joace la echipa de seniori. Eram în clasa a XI-a la Liceul Vasile Alecsandri şi jucam în cinciul de bază al echipei Politehnica Galaţi. Am jucat, chiar dacă eram mai mic, nu am stat pe bancă! De altfel, un an mai târziu, dorinţa de a juca la nivelul Diviziei A în continuare m-a făcut să merg la Politehnica din Galaţi, deşi puteam să-mi aleg oricare altă facultate, deoarece terminasem cu 10 pe linie bacalaureatul! Am rămas, însă, la Politehnica Galaţi, ca să joc în primii cinci. Îmi aduc aminte că eram extremă şi îmi plăcea să pătrund şi să arunc de la distanţă. Aveam o echipă cu oameni serioşi, jumătate erau studenţi iar cealaltă jumătate aveau familie, casă şi carieră profesională. Eram mezinul echipei şi eram mândru. Mă vedeam un învingător de mic! La Politehnica Galaţi am jucat 3 ani şi jumătate, timp în care am ajuns şi în lotul naţional de tineret al României, alături de prietenul meu Titus Tărău. Aşa am ajuns prieten cu Titus, care în campionat era inamicul nr. 1 de la Steaua, dar la lotul naţional era altceva. Ne antrenam cu Petrică Vasiliu şi cu maestrul Popescu.
- Cum era baschetul românesc în acei ani?
- Baschetul era o societate de oameni bine crescuţi. La Galaţi, formam un grup de oameni culţi, studenţi, familişti, nu eram golani. Nu făceam dezastre prin hotelurile unde eram cazaţi sau pe terenurile de joc. În deplasări îmi aduc aminte că toţi aveau cărţi de citit în geanta de echipament. Pot spune că sportul ne-a civilizat. Cei tineri trebuie să ştie că sportul te învaţă că este onorabil să te străduieşti să învingi. Să fi mai bun decât ceilalţi. În concluzie, cred că tinerii trebuie să răspundă chemării sportului, deoarece te educă, te întăreşte şi îţi dezvoltă spiritul competiţiei. Ce fac eu azi în ştiinţă stă pe picioare tari pentru că am în spate educaţia din sport.
„Îmi făceam temele în trenuri, în deplasări”
- Aveaţi 10 pe linie la şcoală şi practicaţi şi baschet. Cum reuşeaţi?
-. Ideea era să fiu bun în ambele! Şi cred, fără falsă modestie, că viaţa mea este o dovadă vie că poţi face şi carte şi sport, în tandem, la un nivel înalt, dar nu trebuie să le amesteci. Îmi aduc aminte că în Galaţi nu erau multe săli şi era concurenţă mare cu voleiul şi handbalul. Aveam antrenamente de la 11 seară şi ajungeam acasă obosit mort, mama îmi punea ceva să mănânc înainte să dorm iar dimineaţă la prima oră trebuia să merg la cursuri. În deplasări îmi făceam temele prin trenuri şi citeam cursurile. Dar asta a fost foarte bine, pentru că am fost nevoit să muncesc după un program bine stabilit. De atunci am deprins organizarea timpului.
- Să ne întoarcem la momentul plecării din ţară...
- Ca elev la Liceul Vasile Alecsandri am participat la câteva Olimpiade de matematică pe care le-am câştigat, dar nu la nivel naţional. Când eram la facultate am participat în 1968 la un concurs de matematică şi am câştigat unul din cele şase bilete... Pot spune că am avut şi un noroc, dar prefer să nu mai vorbesc despre episodul plecării în SUA, în februarie 1969. Am depus o cerere să intru la Massachusetts Institute of Tehnology (n.r. – MIT) şi am fost acceptat. Porneam cu un dezavantaj mare, deoarece am ajuns acolo cu limba franceză. Nu eram vorbitor de engleză şi veneam dintr-o ţară din care nu se prea venea în SUA. Eram privit ca unul de pe Marte! Pe vremea aceea, românii, ruşi, esticii în general, aproape că nu existau pentru ei. Asta a fost marea crimă a regimului comunist, că ne-a scos din rândul lumii. M-am simţit supărat şi provocat. Ştiam de unde vin şi ce pot... Că pot să-i bat pe toţi, dar izolarea Cortinei de Fier îţi dădea o senzaţie stranie în raport cu ceilalţi. Până la urmă, am ajuns să fiu printre şefii de promoţie de la MIT!
- Dar cu baschetul cum a rămas?
- De cum am ajuns acolo mi-am dat seama că trebuie să renunţ. Că nu le mai pot face în paralel. Din 1969 am ales partea academică şi n-am pierdut! Mai joc din plăcere baschet şi astăzi. Dar vârsta nu-mi permite un lux prea mare. Am primit deja semnale de la organism că trebuie să fiu mai atent, aşa că...
„Sportul m-a ajutat să arat cum este organizată natura”
- Să revenim la cursul vieţii dumneavoastră, după MIT...
- Specialitatea mea este ingineria termodinamică, iar experienţă mea din tinereţe, cuplată cu studiile ulterioare, m-a ajutat mult să ajung la Teoria Constructală. În fapt, o lege despre un fenomen universal: generarea albiilor de curgere pentru diferite "fluide" (apă, aer, sânge, fluxuri electrice sau calorice, trafic terestru, acvatic sau aerian etc). Definiţia Legii Constructale este: Pentru ca un sistem macroscopic de mărime finită să supravieţuiască, configuraţia sa trebuie să evolueze astfel încât să ofere cel mai bun acces curenţilor care-l străbat. Este un principiu de fizică al organizării naturii, cu factori din geografie, istorie, geologie, atmosfera, hidrosferă. Şi s-a găsit Adrian de la Galaţi (râde) să asambleze aceste lucruri, pentru că, în ţară, am fost instruit în toate direcţiile. Modul de a mă antrena în baschet, experienţele olimpice la matematică şi educaţia din inginerie m-au ajutat să arăt tuturor cum este organizată natura, cum sunt mamiferele, de ce este nevoie de străzi, autostrăzi, reţele de canalizare etc.
- Există o legătură şi cu sportul?
- Sportul are un loc important în Teoria Constructală. M-a ajutat să descopăr ce înseamnă locomoţia animală. O teorie a evoluţiei sportului este un banc frumos de discutat într-un bar, dar şi un mesaj strident în biologie, acceptat. Este o explozie de succes! Legea Constructală arată că fiinţele mai mari, indiferent că trăiesc pe uscat, în apă sau în aer, sunt destinate să se mişte mai repede decât cele mici. Iar această concluzie serveşte azi ca o teorie a evoluţiei sportului. Cifrele statistice arată clar că sprinterii sau înotătorii mai rapizi sunt mai mari, iar mărimea conferă nu doar putere, ci şi viteză, şi te ajută la performanţe sportive ridicate. Există o diferenţiere de potenţial natural şi genetic. Naţiunile care au locuitori de statura mai mică nu au cum să atace podiumurile la nataţie sau atletism, dar sunt foarte buni pentru box sau lupte. Cred că singurul mod de a păstra curat sprintul, pe pistă sau în bazin, este acela de a instaura categorii de mărime, de talie, ca la sporturile specifice care au categorii de greutate.
- Despre facultatea la care predaţi în prezent?
- Predau la cea mai faimoasa fabrică de baschet din lume, Duke University, care are una dintre cele mai celebre echipe din NCAA. Deşi predau inginerie, sunt cunoscut în universitate ca având origini sportive. Studenţii mei sunt interesaţi de subiect iar la cursuri le vorbesc deseori despre cum am crescut în spiritul acestui sport. Le vorbesc şi despre România, despre geografie, istorie şi limba. Pe de altă parte, constat că în multe centre americane există tendinţa de a cocoloşi sportivul mare pe zona de şcoală, fiind asimilat ca un bussines pentru universitate. Dar e onest să nu confundăm cele două teritorii, sportiv şi academic, iar viaţa mea este un exemplu că le poţi urmă în paralel, completând una cu alta!
- Cu sportivii români din SUA, cu baschetbaliştii, aveţi legătură?
- La puţin timp după ce am ajuns în SUA am avut privilegiul, prin intermediul socrului meu, Bill Riordan, care era organizator de turnee şi mult timp a fost managerul lui Năstase şi Connors, să merg deseori la meciuri de tenis. Suntem buni prieteni cu Ilie Năstase, care din punctul meu de vedere a făcut multe servicii României, înainte de Nadia şi alţii. Despre baschetbaliştii români care au venit în SUA am auzit că au făcut lucruri bune unde au fost. Cu Ghiţă Mureşan chiar m-am întâlnit..
- Sunteţi primul membru de onoare al Academiei Române provenit din lumea sportului…
- Credeţi că sunt primul om crescut în sport şi prin sport care obţine o astfel de recunoaştere academică? Tot ce-i posibil! Gestul făcut de Academia Română a fost o surpriză totală pentru mine. N-am ştiut de ideea celor care m-au propus. Am fost invitat şi sunt onorat. Nu m-am gândit nici o secundă că eu, băiatul de mingi crescut pe terenul de sport, am veleităţi de academician. E interesant şi cred că lumea poate să vadă că viaţa te duce în direcţii neaşteptate!
Legea Constructală explică performanţele sportive
Academicianul Adrian Bejan a publicat mai multe articole şi cărţi despre Teoria Constructală iar într-un studiu de specialitate publicat împreună cu Jordan Charles a subliniat trei repere edificatoare în sport referitoare la ultimul secol:
- înălţimea medie a sprinterilor a crescut cu 16,2 cm (cu explicaţii la performanţele obţinute de campionul olimpic Usain Bolt)
- înălţimea medie a înotătorilor de la 50 şi 100 metri liber a crescut cu 11,4 cm (cu explicaţii pentru performanţele campionului olimpic Michael Phelps)
- media de înălţime a oamenilor a crescut cu 5 cm.
Totodată, acelaşi studiu arată că atleţii de culoare au un avantaj asupra celorlalţi deoarece plasarea centrului lor de greutate este cu 3% mai sus la sportivii de culoare decât la albi, ceea ce, în atletism, oferă un plus de 0,15 secunde la fiecare pas al sprintului. Aceeaşi explicaţie acordă un avantaj albilor la nataţie, deoarece pot avea deasupra apei o porţiune mai mare din partea superioară a corpului, generând şi învingând valuri mai mari, ducând la o viteză crescută.
