* Sete de viaţă pe Câmp de Moarte. „«O să ne omoare» spunea mama. «De ce să ne omoare? N-am făcut nimic! Nu se omoară oameni nevinovaţi», spuneam. Erau trenuri de animale şi acolo ne băgau înghesuiţi. Aveam o găleată pentru apă şi o găleată pentru nevoi. Şi trenul merge şi merge, şi opreşte, şi merge. Găleata miroase, apa se sfârşeşte… şi mergem zi şi noapte. Şi când apa s-a sfârşit nu ne-a dat apă, de aceea mi-e sete totdeauna”, povesteşte răscolitor Hedi Fried, o supravieţuitoare de pe „Câmpul de Moarte”, o minunată „Doamnă de Poveste”, născută în Sighet. Se scuză şi soarbe din paharul de apă. Avea să împlinească 20 de ani la Auschwitz, asta după ce, împreună cu sora ei, a stat la stânga Îngerului Morţii, dr. Mengele.
* Îngerul Morţii era obosit. „După trei zile, noaptea, trenul opreşte, uşile se deschid, germanii urlă «Raus - În afară!», bărbaţii în dreapta, femeile în stânga... atunci mama zice: «Vă rog, puţină apă» şi germanul îi spune: «Tu primeşti cafea când ajungi acolo»... acolo… era gaz , nu cafea. Nu ştiu când, dar am aflat. Era Mengele”, mărturiseşte Hedi Fried. Selecţia celor ce aveau să părăsească lagărul pe coşul de fum n-avea nicio logică. Dar cu înţelepciunea psihologului de azi, Hedi spune că Mengele era obosit. Trenurile cu evrei soseau ziua şi noapte aşa că uneori trimitea câte un tren întreg la moarte. Nu mai era timp de triere. Ce-a ţinut-o în viaţă şi cu minţile întregi în lagărul de exterminare? Grija să o scape de la moarte pe sora ei mai mică. A reuşit. A găsit puterea să-şi reia viaţa de unde i-o frânseseră naziştii, să devină mamă, bunică, iar la 53 de ani, psiholog. Hedi vorbeşte româna impecabil, deşi locuieşte din 1946 în Suedia.
* Stea pentru Stele. Cu steaua galbenă pe care a purtat-o Hedi, cusută în minte şi în suflet, mă întorc la alte două stele săpate pe Aleea Celebrităţilor din Bucureşti: Mircea Albulescu şi Draga Olteanu Matei, artişti emoţionaţi şi fericiţi că se pot “aşterne preş la picioarele spectatorilor”. De ce Hedi, Albulescu şi Draga? Pentru că, iată, poţi să apari la televizor şi îmbrăcat! Şi, aşa cum mai mai spus-o, dacă tot ne-am pierdut Cloşca cu puii de aur, poate merită să ne regăsim măcar românii de briliant.
