Fata din flori a pădurii de salcâmi (sub semnul lui niciodată)

Evaluaţi acest articol
(0 voturi)

Şi de atâta vreme, doamna în rochie de stambă,

fiică din flori a pădurii de salcâmi

şi a fluturelui condamnat la lux de lampă,

mă aşteaptă să-mi dea sufletul...şi îmi

trimite rugăciune: primăvara, prin ghiocei...

vara, prin maci...toamna, prin zloată...

iarna, prin lupi şi prin viscol şi prin omăt...

şi aud pe marginea orizontului mâinile ei

întinzându-se şi arătându-mi că toată

viaţa şi toată moartea nu va face îndărăt

nici un pas şi că nu se va desprinde

niciodată de gândul şi visul că mă voi duce

să-mi dea ce nu se cumpără şi nu se vinde

înainte de cruce, în timpul crucii şi după cruce!

 

Şi de atâta vreme, sub semnul acestui niciodată,

nu am curaj să-mi pun traista-n spinare

şi să plec, pentru totdeauna, unde îmi arată...

şi unde sufletul doamnei încă mai are

şi vreme şi timp şi o mie şi una de carate...

nu am curaj nici cât mai ştie un biet pârău

să curgă până se usucă şi până nu mai poate...

nu am, fiindcă am fost şi sunt demiurgul cel rău!

Citit 7710 ori Ultima modificare Luni, 04 Martie 2013 17:51

Nu se mai pot comenta articolele mai vechi de 30 zile.