Nu se îndoaie şi nu bate fotonii în piuă

Evaluaţi acest articol
(0 voturi)

(despre indiferenţă)

Se făcuse întuneric în pădure. Ca în creier se făcuse întuneric. Nu auzeam decât zgomot de păsări şi fiare, foşnet de frunză şi bătaie de vânt.

Cu mâna pe secure, mi se părea că alung frica. Mi se părea că nu mai sunt singur, dacă încep să cânt.

În dreapta, la câteva cuvinte depărtare, simt foame şi târcoale de lup. În stânga, la distanţă de câţiva lupi, simt apropiere de pasăre caldă.

La înălţime de câteva păsări, aud cer(ul) – o silabă omonimă, o algebră muzicală subcuantică, un substantiv indiferent la floare şi daltă.

Cu mâna pe secure, încep să cânt. Întunericul se propagă cu viteza luminii, dar nu se îndoaie şi nu bate fotonii în piuă.
Parcă nu mai sunt singur, chiar dacă nu văd nimic. Zic: spuneţi-mi, păsărilor şi animalelor, unde plecaţi când se crapă de ziuă?

Se făcuse lumină în creier. Ca în pădure se făcuse lumină. Nici o pasăre, nici o fiară, nici o mirare străină.

Îngrop securea la distanţă de câţiva lupi şi de câteva cuvinte. Zic: Doamne, cui foloseşte cântecul când zgomotul nu se mai ţine de cuvânt şi începe să piară!?…şi eu, care credeam că ilustrul creier face lumină!

Citit 525 ori Ultima modificare Luni, 30 Noiembrie -0001 02:00

Nu se mai pot comenta articolele mai vechi de 30 zile.