Stela Iorga, Fecioara de fier, Editura Eikon, Bucureşti, 2018
Evident, Stela Iorga, în acest nou volum al domniei sale, nu este şi nici nu se vrea, probabil, o Jeanne d’Arc post-post-modernistă! Este o căutătoare, şi de alt sine, altă moarte, altă veşnicie, se strecoară printre blesteme, vrăji, păsări, cuiburi, certitudini, întrebări fără răspuns, mutaţii, între lumi mari şi mici caută, totuşi, limba mântuitoare, a îngerilor sau nu, din care traduce un poem intitulat chiar „limba îngerească”: „nimeni nu te aude deși te zbați într-un fir de ață/ fină de tot așa atârni de ceruri și de cetele îngerești/ zilnic mergi la școala de îngerească și înveți limba lor/ pe pământ nimeni nu te mai bagă în seamă/ cum stai izolat în colțul tău/ mic păianjen cu cruce pe spate/ lumea râde lumea plânge/ rămâne doar mâna milostivă a Domnului care te ridică din colțul tău/ și te aruncă în lume”.
Într-un fel, Stela Iorga confirmă că este o kafkiană heideggeriană, cu aruncatul în lume, frivolă atât cât poate, mai degrabă, complementară bacovienei Stela Iorga, gândacul este mai degrabă un păianjen, desigur, nu este sigur că poeta are momente când chiar intră în pielea, pardon, chitina unui păianjen cu cruce, cert este că e o pătimaşă a literaturii, care poate greşi, dar care poate vedea cu ochi străini: „ochiul ei plutea în apa vieții/ singur/ afară din orbită plutea și era fix/ de parcă ședea în formol/ mărețul ochi interior/ șters de apele nimicului/ singurul din înalturi care știe/ de ce patimă cădem uciși”.
Poate fi ochiul/ochii Poeziei, Sălbăticiunea zeiţă fără a fi zeiţă, care se poate întrupa în Stela Iorga, o păpuşă matrioşcă sui generis care poate învăţa zboruri: „cerul oglindit în pupila unei păsări --/ acolo sunt eu/ păianjen mic/ mic de tot/ țesându-mi pânza/ în chiar ochii păsării aceleia/ care mă iubește pe mine / mi-e bine/ afară e soare/ și paianjenul de zi zboară puțin și el”.
Cu siguranţă este vorba de o pasăre înrudită cu vulturul lui Prometeu, adică al lui Zeus, care, iată, prin limbaj, este al amândurora, dar posibil şi al mereu unui al treilea, după cum am învăţat şi de la un Leonard Matei: „poate mă voi transforma din om în altă pasăre/ și voi zbura credincioasă spre caldul sud din inima unui om”.
Omul, fiinţa pasăre, fiinţa păianjen, fiinţa leoaică, fiinţa care poate fi semi-zeu, deoarece, cu siguranţă, Stela Iorga, atentă la orice detaliu, este foarte sigur că nu a greşit când a spus că „mă voi transforma din om în altă pasăre”, poate şi într-un şerpar atent la puii de viperă: „mintea îmi clocește pui de viperă/ nu știu care mă va mușca primul de Duh/ mi-e teamă de întunericul care se lasă peste noaptea din mine/ și mi-am uitat drumul zilnic către lumină”.
Chinuită, mai mult sau mai puţin de tenebre, fiinţa umană simte că totul poate fi extrem de mic, de insignifiant: „ești închis în chitina ta/ lumea e mică tare/ iar într-o bună zi și carapacea îți atârnă/ de pe tine/ tu care pedalezi pe o bicicletă fixă/ totul arată așa cam ca o încropeală de viață/ te urci zi de zi pe bicicletă/ și nu ajungi niciunde/ asta e totul/ o viață măruntă/ în spatele unui nume scurt și el”.
Poemul se intitulează, poate ciudat, „Bicicleta”, apare pe coperta a IV-a, dar, sisific, omul-poet tot dă la pedale la o astfel de bicicletă… medicinală, înţepenită în proiectele altora, murmurând: „nu mai știu cine sunt/ în atâta lume deșartă/ nu mai știu de ce mai sunt/ în atâta lume gonind către moarte/ nu mai știu nimic în final/ doar că mă apropii pas cu pas și eu de o altfel de moarte /cu mult mai măreață/ zilnică/ în care doar sufletul mai palpită/ la umbra unui mare Cuvânt spus din milă către umbra din tine”.
Şi prin acest volum Stela Iorga dovedeşte că este un metafizician mistic al anti-misticismului, inchizitor al propriului destin, un sceptic care vrea să creadă, măcar în Frumuseţe, în rămăşiţele ei: „din noaptea în care mă furișez/ îmi aduc aminte câte un cuvânt foarte frumos/ pe care nu l-am mai folosit demult/ care vine dintr-o altfel de viață/ tot a mea/ și la care nu mai pot să ajung/ cuvântul acela este ca un pahar cu otravă tare/ pe care trebuie să îl beau/ fără să crâcnesc/ este prețul unei mici nemuriri/ a unui alt fel de joacă/ mult mai măreață/ în care cineva te scrie pe pământ.”
Scrisă pe pământ sau în stele, Stela Iorga ar putea fi considerată o Socrate a poeziei de pe la noi, dacă ar crede şi în filozofie la fel de mult ca în poezie (ceea ce este posibil) şi dacă nu ar fi cunoscut… Omul şi Treimea: „ca într-un insectar în care Cuvântul te înțeapă zilnic în Duh/ și Duhul scrie cu tine pe pământ”.
Repetându-se uneori în saltul în cupa de cucută a existenţei, orbind de-a poezia Oedipului feminin, Stela Iorga nu vinde gogoşi, doar spune poveşti lirice cu a fost odată, cu au trăit fericiţi, dar şi nefericiţi până când s-a putut, lăsând loc măcar de noapte bună:
„peste umbra pe care o lăsa/ iubirea în lume/ s-a așternut astăzi o altă umbră/ un fel de umbră/ cu mult mai mare/ și mai hidoasă decât negrul de antracit/ al umbrei păianjenului cu cruce în lume/ s-a așternut o beznă deplină peste toate iubirile din lume/ nimeni nu le mai dorește nimeni nu mai scrie despre ele/ s-a lăsat întunericul/ şi alt nimic nu mai este/ aceasta a fost povestea mea scurtă/ de noapte bună”.
Despre timburtonismul scriitoarei am mai scris, băiatul stridie ar putea fi prieten cu păianjenul acesta cu totul şi cu totul fabulos al gălăţencei: „nu îmi ajunge lumea asta mică/ a spus păianjenul/ și și-a ieşit din sine/ lăsând în urmă-i o piele delicată/ și parfumată cu parfum fin franţuzesc/ iar el și-a tras firele mai aproape de inimă/ și a închipuit ceva ca un cocon/ din care nu a mai ieşit/ până la a doua venire a Lui”.
Din coconul-poezie, noir, ne oprim aici… Poate altădată mai detaliem despre bizara, existenta şi inexistenta frumuseţe şi fiinţă a prieteniei dintre un păianjen mic, mic şi elegia unei fecioare de fier coborâte dintr-un tablou pe care nu l-a pictat nimeni, dar a fost visat atât de Stela Iorga, cât şi de o altă Stela Iorga, dintr-un alt univers, evident, în care copiii, la abecedar, învaţă ce este cu adevărat o fecioară de fier: un instrument de tortură la care poţi cânta ori învăţa iubirea:
„cuvintele îi intrau adânc în coaste/ nu putea să respire prea adânc/ era ca o chingă de jur împrejurul lui/ care nu îl lăsa să își trăiască viața din plin/ cuvintele îl jenau la fiecare pas/ în ele chiar stătea el închis/ ca într-o „fecioară de fier”/ și cuiele cuvintelor îl străpungeau până dincolo/ de crucea de pe spate/ până dincolo de cer și de toate/ până sus/ sus/ la însuși Dumnezeu Cuvântul/ care în toate cuiele și spinii/ e”.
Textul citat este chiar poemul care dă titlul cărţii şi, din celula adâncă de doi metri a adevărului post-mortem, nu putem decât să ne interogăm cuvintele care pot vedea amintita prietenie dintre o necuvântătoare şi un instrument de tortură, dacă au văzut „acolo”, în prietenia asta, în frumosul sentiment şi umbrele sale, pură şi simplă, Nemurirea!
Şi cu asta am nemurit şi noi! Frumoşi şi plini de scârbă, dacă mai cităm sau parafrazăm din Stela Iorga, aproape o mântuită prin nemântuire!
Teribilă Stela Iorga prin această carte, care trebuie citită prin pânză de păianjen, prin ochi de păianjen, simţită prin toate cuiele Fecioarei, la urma urmei o instalaţie de artă care poate fi, şi în istorie asta a fost, un instrument de tortură!
