* aventuri *
Doi băieţi de asfalt - Petrică Bostan şi sussemnatul - cu straie negre şi gânduri albe, vor să se ducă la părinţi. Părinţii sunt în cimitir. În pământ, adică.
Afară e duminică.
Şi iarnă.
Şi ger.
Esenţă de ger.
Şi vânt.
Esenţă de vânt.
Până la ţintirim, băieţii de asfalt circulă cu frigiderul isuzu. Din staţia de autobuz mai sunt nişte sute de metri până la intrarea în cel mai sigur loc de parcare al părinţilor noştri.
Pe drum - nu e bine, dar e soare. Nasurile se înroşesc, vorbele îngheaţă, devin casante. Degetele se fac vreascuri în buzunare, picioarele sună ca monedele în bocanci.
Băieţii de asfalt zâmbesc şi intră prin poarta de triumf sepulcral, în acordurile clopotului indiferent cum clopotarul bocnă şi bucuros că astăzi primeşte "marfă" suficientă să-i ajungă onorariul pentru rachiu şi covrigi.
Mormintele părinţilor sunt departe de poartă şi departe unul de altul, că sărmanii nu au avut "pile" să câştige un pic de veşnicie mai aproape şi să fie alături (şi) după viaţă.
Băieţii de asfalt înaintează prin zăpadă. Asta scârţâie. Şi băieţii scârţâie. Scârţâie şi păşesc vehement.
Al doilea - în spatele celui din faţă.
Primul - în faţa celui din spate. Nici un viu pe alei sau printre morminte.
Tăişul gerului trece de paltoane, trece de carne, se loveşte de os şi rămâne blocat, mânca-l-ar lupu` de frig amestecat cu vânt!
Miroase a siberie şi a inexorabil, a iluzie şi a zadarnic, a trecut fără viitor şi a prezent fără trecut.
Nişte ciori stau cu pliscurile în pene, pe jos. Nu au curaj să se bâţâie şi să croncănească prin copaci sau pe gard. Se uită la băieţi, dar nu se feresc. Se miră şi se întreabă ce caută cei doi viteji în iureşul eternităţii copleşite de ger.
Băieţii dârdâie, ajung la mormintele părinţilor şi scot lumânările. Nici una nu mai are fitil. Gerul a „strâns” ceara şi fitilurile au rămas în buzunare.
Câteva zâmbete întregesc momentul bizar. Băieţii repară lumânările şi le aprind, însă nu (prea) ard.
Oricum, lumina a pornit spre unde trebuie să ajungă.
Cruci de marmură, cruci de lemn, cruci de fier, cruci de nimic…Şi semne de cruce…Şi odihniţi-vă în pace…
Şi băieţii de asfalt pleacă spre poarta de triumf. Nu e bine, dar e soare. Şi ger. Esenţă de ger. Şi vânt. Esenţă de vânt. Omătul scârţâie şi sticleşte conclusiv.
Ca din pământ, la câteva morminte depărtare de ieşire, răsare o femeie neagră şi veche ca o cruce aplecată de uitare şi ploi. Se opreşte, se miră şi întreabă:
- N-a băgat Primăria plugurile să deie zăpada din cimitir!?
