„Dar eu în suflet doar Dunărea o simt”...

„Dar eu în suflet  doar Dunărea  o simt”...
Evaluaţi acest articol
(3 voturi)

Maria Weishaupt Sarău, „În sălaş de liturghie”, Ed. Pax Aura Mundi, Galaţi, 2020

După cum arată și titlul cărții (a șasea a poetei, după „Cad frunzele, cad șefii”, 2000; „Singură pe rug”, 2002; „Versuri/ Lines”, ediție bilingvă, română și engleză, traducere în limba lui Shakespeare de Petru Iamandi, 2003, „Nicăieri și pretutindeni”, 2005 și „Roua secretă/ The Secret Dew”, traducere tot de P. Iamandi, primele trei fiind apărute la Galați, iar cele mai noi la „Opera Magna“ Iași), componenta spirituală creștină este pecetea definitivă. De aici și tonul psalmic care apare în „Rugă” (p.20), „Ce e frumos și bun” (p.24), ca și în poemul care dă titlul cărții (pp.30-31), „Zvon de lacrimă” (p.67).

Aproape paradoxal, sanctificând încă o dată fluviul Dunărea, tot cu accent psalmic pare a fi și „Viața mea de tine plină”, ca și la p.28, unde este „Dunăre, apă de dor”.

Iată poemul „Viața…”, de la p.26, poem plin de semnificații, în care fluviul devine un fel de înger purtător al dialogului cu Divinitatea: „Dunăre, sub valul tău,/ Umblă-n lume gândul meu,/ Du-l înfășurat în undă,/ În abisuri să pătrundă,/ Pân’ la Dumnezeu s-ajungă…// Pe sub sălcii, pe sub cer,/ Când în ploaie, când în ger,/ Du-mi și urcă gândul meu/ Până-n cer la Dumnezeu!// Fluviu viu cu iele bune,/ Pentru mine curgi anume/ Porți în apele-ți măiastre/ Duhul tinereții noastre,/ Duci cu unda ta senină/ Viața mea de tine plină…”

Jocul de oglinzi este cât se poate de inedit, „duhul tinereții” trece rilkenian înfiorându-ne pe toți cei trecuți de prima tinerețe, ființa fluviului căpătând magnitudine ontologică și măreție de termen de filosofie a culturii.

Istoria este și ea sursă de inspirație, istoria ca poveste, după cum reiese din „Cu rădăcinile-n poveste”: „Niciunde Soarele-i mai bun/ Decât în satul meu străbun.// La Dinogeția, cândva,/ Când astrul zilei răsărea,/ Porneau străbuni-n ziua nouă/ Călcând pe iarbă și pe rouă,/ Porneau spre ziua ce-o să vină// Sorbind cu patos din lumină,/ Cu vârf de plug înfipt în glie,/ Cu scutul pregătit să fie,/ Cu grâul și cu via roditoare,/ Hrănite, ca și ei, din Soare.// Au înfruntat mereu dușmanii,/ Iar când i-au cucerit romanii,/ Cetate cot la cot durară,/ Redută nouă pentru țară..// E veche-acum, ruină sfântă,/ Ce din milenii ne cuvântă…” (pp.34-35), Soarele fiind și el sanctificat, iar și iar, ca dar al Bunului Dumnezeu, într-un aproape sincretism religios neaoș!

Poate autoportretul cel mai reușit (inevitabil într-o carte de un lirism quasi-clasic) este poemul „Eu floarea sunt” (p.36), din care cităm doar primele două strofe: „Ca trandafirul din grădină/ Când izbucnește-n roșu plin/ Așa se avântă în lumină/ Gândul meu cel mai deplin.// Un sânge-aprins se urcă în petale/ Iubirea mă animă neîncetat/ Și nimeni nu mi-a stat în cale/ Când spre cei dragi eu am plecat…”

Gândirea pozitivă, poate uneori ca-n artele naive, câștigă o bătălie cu „Demonul amiezii” sau orice altă anxietate. „Zâmbește!”, îndemnul, ar putea fi motto-ul întregii cărți.

Pe de altă parte, cartea se poate adăuga rafturilor dedicate emigranților români, scriitorilor din diasporă. Aici, poemul exemplar ar putea fi „Un nou destin” (pp.44-45) sau „Vino acasă!” (pp.46-47). Deși, estetic-filosofic vorbind, „E rece raza lunii” ar fi cel mai provocator (atât cât se poate): „Ce rece-i raza Lunii și ce greu/ Coboară printre nori în satul meu,/ La mii de kilometri depărtare/ Eu parc-o văd lucind în zare.// Aici la prag de Alpi e frig și plouă,/ Iar noaptea mă împarte pe din două./ Respir aici, dar sufletu-mi e-acasă,/ Un dor năvalnic inima-mi apasă,/ Aicea sunt și totuși parcă nu-s,/ Și tot ce e în mine parcă-i dus.// Fac pași pe iarba mult prea verde,/ Dar mersul meu în satul meu se pierde./ Privesc în zare, înspre Alpi, înalții,/ Dar ochiul îmi zărește doar Carpații./ Ce lacuri mari, cu irizări de-argint!/ Dar eu în suflet doar Dunărea o simt.// De-aceea rece-i raza Lunii, ce m-apasă/ Și mă îndeamnă să mă-ntorc acasă.” (p.48)

Recunoaștem emigrantul român (aici ajuns în Elveția - deseori Maria Sarău pare a fi o altfel de Maria din „Sunetul muzicii”, da, desigur, diferențele sunt mari, oarecum precum acelea dintre Elveția și… Austria music hall-ului!), cu problemele sale de dor!

O capodoperă în felul ei este „O amintire de pescar”, unde Tinerețea veșnică înfruntă Oboseala nostalgiilor! (p.51)

În (aproape) ultimă instanță, ca mai întotdeauna, Poezia doamnei Maria Weishaupt Sarău este și o meditație asupra Misterului, subliniat aici Misterul Sacrului, misterul paradoxalei legături strânse dintre Om și Divinitate, și prin intermediul Sentimentului Sacrului. „Dorul aspru” care apare la p.62, deși nu este pregnant prin… duritate, este un fel de înger al locurilor, însoțit mereu de pescărușii păzind Omul Măriei, inspirându-l, indiferent dacă este vorba de entuziasm sau agonie.

Îngerului personal i se dedică alt poem (p.68), poem emoționant, în egală măsură celui dedicat copiilor, texte sacre țesând/ brodând pânza înțelegerii destinului omenesc, pe care autoarea, ca o pasăre măiastră, o strânge în confesiune după confesiune (p.72: „…Iert permanent,/ neg ce-i strident.// Lumină culeg,/ Doar alb eu aleg,/ Iubesc, respect/ orice aspect/ ce nu e suspect.// Votez cu armonia/ și bonomia/ doar pace visez,/ Iar noaptea brodez/ Vise albastre.// Trandafiri în glastre,/ Stele pe cer,/ Astrul stingher,/ Luna, o soră/ În sat, la horă,/ Soarele, frate,/ Așa voi răzbate/ În lumea ce vine/ În prag la mine…”

Rareori o astfel de valorificare a ecoului poemului popular!

Această carte-prag vă așteaptă să o treceți, pentru a vă revela „Cântul ce inundă existența”, de auzit și „La capăt de curcubeu”, acesta din urmă un pastel (și) metafizic, omagiindu-l pe veșnicul tânăr și ferice Alecsandri (pp.75-76). La această categorie a pastelurilor postmoderniste, totuși, s-ar adăuga și „Străjer de dor și țară”, unde vegetalul capătă noi valențe, salcâmul înflorit devenind o orchestră simfonică care știe de la Facerea lumii adevărata Odă a bucuriei, complementară jalei atât de omenești: „Nuntesc copacii rând pe rând/ Miresme noi urcând spre cer/ Și dorul înflorește-n gând/ În mare taină și mister…// Dar ca salcâmul nu-i niciunul,/ Înalt străjer păzind câmpia,/ Când suflă vântul ca nebunul,/ și crapă de neploaie glia…” (p.86)

Rămân (se ghicesc) câteva regrete, precum acela de a nu fi rămas profesoară de limba română, dar Destinul a vrut altfel, dincolo de orice „Rătăciri” (p.79), dincolo de orice Singurătăți, dincolo de orice doruri, Destin care a avut grijă să existe legăminte sacre, vise și pahare cu apă vie (p.93).

În afara credinței religioase, tot la acest capitol intră și patriotismul domniei sale, un patriotism sui generis, cu o particularitate înduioșătoare, dar și sapiențială, care te îndreaptă către umanismul-patriotic, cu general și particular: deoarece este „cântată” și iubirea pentru un elvețian, căruia nu îi este teamă, totuși, să-l numească… „străin”! (p.79)

Totuși (vedeți, sunt mulți de… totuși!), este o… plângere românească (p.60), dar nu numai un bocet; este mai degrabă un strigăt de biruință, deloc strident, semănând cu doinitul tulnicelor pe înălțimi (p.98), existând și episoade de… raportat energic starea fericirii personale, poate precum un Adrian Păunescu (p.97).

În aproape altă ordine de idei, este lecția unui cetățean universal, care a cunoscut aproape întreaga lume (sic!), dar în dialectica viei sale credințe (p.95-96), a avut o piatră cerească de temelie: sufletul românesc, mai mult decât asumat, suflet copil al ființei solare (p.83).

Avem în acest volum un… bildungsroman esențializat în lirism. Copilărie, tinerețe, maturitate, înțelepciune, toate având repertorii diferite, dar raportându-se la valori universale.

Maria Weishaupt Sarău nu cântă doar zăpezile de altădată, cumva bacovian (știm de Villon!), se raportează și la ploi: „Privesc în urmă și-mi răsar deodată/ În amintiri cu iz de iasomie/ Cum ploile de altădată/ Răsar aievea pe câmpie.// Din cot de Dunăre spre mare/ Deasupra-n cer cât zarea vede/ Puhoi de nori din nou apare/ Potopul iarăși se-ntrevede.// (...) Sub slobozirea apelor celeste,/ Ființa se-ascundea în sine/ Și aștepta smerită veste…// Nici ploaia nu mai e ce-a fost/ Și nici nu știm cum o mai fi/ Toate se scurg pe-un straniu rost/

Și curcubeul parcă-i gri…”

(pp.81-82)

Citit 1075 ori Ultima modificare Vineri, 17 Martie 2023 13:35

Nu se mai pot comenta articolele mai vechi de 30 zile.