Teatrul Absurd(ului) n-a murit! Domnul Kolpert a sosit…

Teatrul Absurd(ului) n-a murit! Domnul Kolpert a sosit…
Evaluaţi acest articol
(7 voturi)

Cui îi era dor de Eugen Ionescu sau de Beckett, ca să nu batem apropo și la Vișniec (că vine și el, cu tot cu clown!), niște maeștri ai teatrului absurd(ului), care nu s-ar fi născut fără o lume… absurdă, va fi încântat de noua montare a Dramaticului gălățean. Necunoscând textul în original, scris în timpul unui rezidențiat la Royal Court Theatre din Londra, în 1999, de către David Gieselmann, născut în 1972, la Köln, dar crescut la Darmstadt și format la Universitatea de Arte din Berlin, aș putea spune, doar pe baza montării lui Cătălin Vasiliu, ambițios, ca de obicei, că este un teatru cu elemente de absurd, privirea dramaturgului țintind societatea (omenească, că nu doar cea a maimuțelor sau a elefanților sau rinocerilor!), cu setea ei de a anihila… componenții săi, din diverse motive.

Evident, ca în orice act artistic bun, se invită la meditație, chiar dacă, să spunem așa, precum în piesă, suntem invitați, în noaptea de Halloween, doar ca să ne distrăm, aparent. Așa spun și gazdele, Sarah și Ralf, care îi invită la cină pe Edith și Bastian. Sara, fiind o Flavia Călin de zile mari (costumată și machiată ca un fel de Charlie Chaplin), Ralf travestindu-se într-o… Conchita Wurts (parcă mult mai comestibilă decât posibilul… model, dacă tot se și gătește la propriu pizza în timpul reprezentației; nu trebuie să fie chiar o surpriză, pentru pofticioși!) pe care Vlad Volf "o mânuiește" magistral, amintindu-ne de Amadeusul său. Dacă este vorba despre acest prim cuplu, vă puteți gândi bine și la Familia Addams! Carmen Albu, ca Edith (apare pe scenă cu o bardă înfiptă în creștet, asta e ultima… stricare de surpriză, promit), deja candidează la titlul de actrița… anului (care este încă la început!) la Galați, (al)chimia spunându-și "cuvântul" în relația deja "blazată", conform rolurilor (de soție și soț cu ceva state vechi de serviciu), cu Cristi Gheorghe, care, ca întotdeauna, nu poate dezamăgi: dintre cei patru "principali" pare să se consume cel mai mult pentru a ne convinge că a fi mai puțin privilegiat în privința darurilor de la natură nu este deloc ușor: impulsiv, gelos, Bastianul său este savuros.

"Omul de la Glovo", sic, Răzvan Clopoțel se joacă de-a Johnny Depp în "Pirații din Caraibe", iar "Domnul Kolpert" în sine, Ionuț Moldoveanu, "zombificat" sau nu, punctează atât cât trebuie starea condiției umane în rol de victimă… plictisitoare, simbolică sau nu.

În fapt, este mai degrabă o comedie neagră (apropo și de costumele de cine știe cine imaginate), cu o structură asemănătoare clasicului "Who’s Afraid of Virginia Woolf?" (Edward Albee, 1962) sau ulterioarei piese a Yazminei Reza, "Le Dieu du carnage" (ecranizat de Polanski), din 2006, apropo de dispoziția pentru violență și crimă a speciei noastre.

Farsă (transpusă în realitate de… Sarah și Ralf) și satiră, piesa se cunoaște că este jucată cu bucuria jocului de către actori, probabil și regizorului Cătălin Vasiliu făcându-i o plăcere nebună de a o pune în scenă. Poate la repetiții și dansa pe muzica ce este și ea un personaj în sine, aici meritul fiind al lui Costas Ivanov, scenografia aparținându-i lui Daniel Divrician.

Ce mai la deal, la vale, piesa asta vă va ucide un pic mai mult sau mai puțin! Dar veți învia, stați fără grijă!

Citit 870 ori Ultima modificare Miercuri, 24 Aprilie 2024 06:13

Nu se mai pot comenta articolele mai vechi de 30 zile.