- Violeta Daniela Copăceanu - "Legături de sânge", Editura "Eikon", București, 2024
Dacă Dan Perșa, scriind despre alt roman al Violetei Daniela Copăceanu, „Amarillys sau Arca din cer”, afirma că scriitoarei „nu-i este străin nimic din ce este omenesc”, nu mai știu dacă având legătură sau nu cu zicerea lui Terentius (Homo sum, humani nihil a me alienum puto), cert este că în cel mai nou roman se alege transcenderea autorului omniscient, personajul principal, în jurul căruia se țese absolut totul, de la intriga aproximativă (este romanul unei vieți întregi, implicit și al unei epoci), punctele culminante (mai multe), deznodămintele, comandorul Alexandru (Alessandro) Tulpan păstrându-și anumite mistere, inevitabile când este vorba de Destin, miza poate cea mai mare, dincolo de orice „lebede negre” (se speculează, avant la lettre, „letra” lui Taleb, despre teoria acestora, la un moment dat), a cărții, a gândirii cărții, o carte despre război (războiul tuturor împotriva tuturor, este citat ca moto și Heraclit, cu polemosul său), dar existând și meditații asupra războiului „practic”, cât se poate de real (cu lupte, bombardamente și tot ce mai poate implica) multe dintre evenimente fiind îndatorate celui de-Al Doilea Război Mondial, cu repercurisunile asupra României, partea a doua a cărții, mai mică decât prima, fiind dedicată și instalării regimului așa-zis comunist, cu tot ceea ce a însemnat și ca represiune, manifestare a răului pur, justificat de acțiuni așa zis ideologice.
O carte despre război, dar și despre Iubire, adică o carte despre Rău și Bine, Destin și Istorie! Unde Galațiului și Tecuciului li se rezervă un rol spațial important, chiar dacă Italia, prin Livorno în mod special, apoi Bari și cumva și Veneția, pot revendica preponderența, în egală măsură cu grandoarea Mării în general, a Mării Mediterane în particular, făcându-se cu ochiul și către frumusețea Dunării, la un moment dat.
Viața lui Alexandru Tulpan, așadar, este, tehnic vorbind, axul central al textului, fragmente din cele ale prietenilor săi (dintre care arhitectul Costea Cernat este esențial), ale familiei sale, ale iubitelor sale, sunt reflectate și ele, în măsura în care influențează, mai mult sau mai puțin, evoluția eroului, deși există și ruperi „de ritm”, de „fir narativ”, mai ales când viețile celor menționați mai sus nu se mai pot influența reciproc. Femeile vieții lui, printre care și mama sau surorile sale, sunt memorabile, unele iubite devenindu-i soții sau consoarte, dincolo de… vârstă (ce este vârsta?), o mai veche iubire, cu Ilinca, o iubire oprită de război și apoi de Cortina de Fier, fiind reluată aproape incredibil (telenovelistic, ar spune unii), personajul principal având în momentul reînnodării legăturii aproximativ 70-71 de ani. Cert este că Destinul sau scriitoarea, pentru a sublinia ceva, hotărăște ca cei doi prieteni-iubiți să fie înmormântați în același timp.
Destinul Mariei, una dintre surori, este legat și de soarta Mănăstirii Vladimirești, existând un mic excurs în istoria acestui așezământ, cu toată urgia adusă de regimul criminal comunist, represiunea ducând la orbirea, prin violență a viitoarei Maici Agata, care se hotărâse să se călugărească după ce marea iubire îi este răpită de către Război. Cum spuneam, istoria locală, a Galațiului și a Tecuciului, fiind și un episod legat de Șerbăneștii Lieștiului, au paginile lor, Alexandru fiind un copil al Tecuciului, la Galați ajungând după pensionarea din Italia.
Într-un fel, Alexandru este un precursor al milioanelor de români care și-au legat… destinul și de Italia, mai ales după Revoluția din 1989, cu tot ceea ce s-a mai întâmplat atunci și mai apoi, revoltă, lovitură de stat, contrarevoluție, restaurație aproximativă ș.a.m.d. Numai că pentru el cariera începe înainte de izbucnirea conflagrației mondiale, fiind un bursier al statului român la Academia Navală din Livorno, școala militară de acolo permițându-i începutul profesional în marina italiană, participarea la lupte chiar (episodul cu lupta de la Capul Matapan fiind antologic), afirmarea sa, care va duce și la hotărârea de a rămâne în Italia după sfârșitul catastrofalei (pentru omenire) conflagrații.
Foarte interesant este că modelul personajului se pare că ar fi existat în realitate, din motive care țin de anumite sensibilități și, poate, chiar scene din carte, altfel foarte bine realizate din punct de vedere estetic, numele de familie și probabil și alte nume de botez fiind schimbate. Din punct de vedere istoric ar fi chiar mai mult decât interesant subiectul: „…Alexandru Tulpan era un mit. Viața lui era o carte deschisă; sau avea să fie, după ce o scria chiar el. Era atâta frumusețe în acel om, încât nu mai avea nevoie de vreun artificiu literar ca să realizeze cel mai fascinant personaj al cărților scrise de el vreodată.” (p.226)
Da, mai este un personaj enigmatic, pe care un cititor neatent îl va clarifica abia în ultimele paragrafe, un personaj scriitor care, ca și Violeta Daniela Copăceanu, nu va avea nevoie să recurgă la artificii pentru a-l face interesant, chiar dacă, la p.226, deja este mort, dar literatura va recurge la una dintre magiile ei, fentând Moartea. Întorcându-ne la Alexandru, acesta era născut la Tecuci în data de 10 august 1920, urmând între 1938-1941 studii la „Facultatea de Marină” din Livorno, urmare a unui raport din 1923 (28 martie) al inspectorului tehnic al Marinei, contraamiralul Constantin Niculescu-Rizea (pe care-l știm din una dintre cărțile regretatului Victor Cilincă), prin care se solicita aprobarea Consiliului de Miniștri pentru trimiterea de ofițeri români la studii în străinătate, existând atunci un acord între Regatele României, Marii Britanii, Italiei și Republica Franceză prin care „Ministerele de Marină” acceptau să primească „trei ofițeri, cu patru clase liceale, pentru a urma cursurile de trei ani în total (doi la Academia Navală și al treilea la bordul navelor). Cursurile ofițerilor erau oferite cu titlu gratuit, partea română plătind doar echipamentul și materialele necesare studiilor.” (p.189)
Absurdul unei situații, care în Țara Absurdului m-a făcut să cred imediat că a fost posibil, anume darea în judecată de către Statul Român, după 1989, a lui Tulpan, pentru că nu a lucrat pentru statul român care i-a plătit școlarizarea între 1938-1941, acest absurd este cu atenție tratat de către scriitoare. Continuând CV-ul acestuia, Tulpan va face carieră în marina italiană, se va căsători în Italia, va avea trei nepoți acolo. Cei care l-au sprijinit din România, din fostul regat valah, precum viceamiralul Horia Macellaru (Macellariu, în realitate), vor avea de suferit; va refuza „oferta” serviciilor de spionaj comuniste, prin anii '50, refuzul ducând la repercursiuni grave uneori asupra rudelor rămase în țară - a se vedea un frate, sora călugărită și cu ochii scoși la propriu de către dezaxați mintali; ni se readuce aminte că la Galați a fost una dintre închisorile cu deținuți politici cu cel mai greu regim.
Aproape în altă ordine de idei, aș sublinia caracterul anti-războinic al scrierii Violetei Copăceanu, în linia celebrului roman al lui Remarque, „Nimic nou pe frontul de vest”. Despre ororile acestuia, din Extremul Orient (ce le-au făcut la un moment dat japonezii chinezilor!) până în Vestul european, cu paragrafe dedicate foametei, traumelor soldaților întorși, sunt pagini cutremurătoare cu nuanțe care ne arată încă o dată cât de atentă a putut fi scriitoarea la amănunte (nici procesul comunismului nu lipsește!): „Se rătăcea repede prin amintiri și ajungea la concluzia că esențialul era să păstreze în memorie toate aceste fragmente de războaie minuscule ale soldaților uitați, toate îmbrăcate, ca într-o ramă albastră, de imaginea mereu mișcătoare a apelor mărilor și oceanelor străbătute, frământate, învolburate de trupurile înghițite și de navele zăcând pe fundul lor, ca într-un cimitir fără odihnă.” (pp.80-81)
Bref, un roman non-conformist, atât cât s-a putut de non-conformist, despre memorie și memorii, chiar și cele ale „trupurilor”, despre „retrăirea tristeților”, unde i se dă și genului epistolar ceea ce este al lui, un roman despre trecerea prin Istorie și despre facerea Istoriei…
