(concert fără sfârşit)
De mii de ani, la monastirea Parma,
Maria suflă celor care cântă,
nu ia nimic pe slujba ei, dar crede
că osteneşte într-o slujbă sfântă.
Au fost concerte multe, doar concerte
de ajutor, de muzică divină,
şi n-a lipsit Maria niciodată,
doar spectatorii au uitat să vină.
Din cuşca ei, Maria nici nu poate
să vadă că e nimenea în sală;
suflă mereu, din ce în ce mai tare,
mereu între ciocan şi nicovală.
Tenorii zvârle ştima, pe soprane
le-apucă dor de ducă şi de tândă…
lumea se dă-n spectacole meschine…
de mii de ani, numai Maria cântă.
