Tot ce se întâmplă în jurul nostru, de la nivelul micro, de familie, vecini, comunitate de cartier, până la cel al societăţii, la nivel de urbe sau naţional, îmi demonstrează zi de zi că stăm prost la capitolul comunicare. Nu ştim să spunem ce dorim, să ne susţinem punctele de vedere, iar atunci când ne aflăm pe poziţie de respondenţi, de comunicatori, devenim de multe ori temători, dacă nu de-a dreptul opaci, fără nicio justificare reală, ci doar dintr-o teamă absolut tembelă de orice. Îmi asum perfect ce spun şi, după discuţii cu prieteni psihologi, fără îndoială mai bine echipaţi să spună şi de ce ne temem şi care sunt motivaţiile fricii gâtuitoare, pot spune că ni se trage, ca multe alte belele colective, din comunism. Obişnuiţi timp de câteva generaţii să tăcem cu orice preţ - evident, din motive absolut rezonabile atunci, când un comentariu deplasat te arunca pentru decenii în puşcărie - nu am înţeles încă, nici la peste trei decenii şi jumătate de la Revoluţie, că nu ni se întâmplă nimic dacă spunem, direct şi neîndulcit, adevărul.
Aşa se ajunge la aberaţia ca un purtător de cuvânt al unei instituţii publice să ne spună că nu dă declaraţii fără aprobarea şefului - deşi, e clar, însăşi funcţia de purtător de cuvânt presupune că acesta îţi este mandatul, deja acordat de superior. Aşa se ajunge să ţi se ceară, în calitate de jurnalist, cereri scrise - de către o altă instituţie a statului, una de control - pentru a ţi se răspunde la o întrebare simplă, referitor la acţiune pe care erai îndreptăţit să o iei, pentru a pune la adăpost nişte copii!
De teama proceselor fără sfârşit, instituţiile de control de toate felurile nu mai spun pe cine controlează, pe cine amendează, nici pe cine închid, chiar şi în cazuri grave, în care sănătatea consumatorilor şi utilizatorilor este grav ameninţată. Evident, de înjurat, publicul înjură tot presa, fiindcă, nu-i aşa, cineva trebuie să fie de vină.
De fapt, teama aceasta de a vorbi, care ne-a fost insuflată tuturor de mici şi pe care unele dintre generaţiile foarte recente - care nici n-au trăit deloc în comunism - au moştenit-o, laolaltă cu obiceiul de vorbi în "milioane", în loc de "sute" de lei, de la bunici, ne-a învăţat că, dacă vrei să trăieşti, trebuie să taci, să treci neobservat, să te strecori. Tot de asta, lăsăm femeile să fie agresate pe stradă şi în autobuze, tot de asta suntem martori la abuzul verbal şi psihic, dacă nu direct fizic la care sunt supuşi toţi oamenii diferiţi de normă, toţi cei cu dizabilităţi etc. Şi tot de asta, de multe ori, nici politicienii nu primesc răspunsurile pe care le-ar merita de la alegătorii lor. Din acest motiv, discursul public este, aproape întotdeauna extrem de prost, iar tehnicile de manipulare, din toate părţile spectrului, prind teribil de uşor. Fiindcă nişte oameni speriaţi, incapabili să-şi susţină şi să-şi apere cu argumente punctele de vedere, sunt uşor de supus, de manevrat, de marginalizat şi de dominat. De la simplul cetăţean de pe stradă, la funcţionarii din instituţii.
