Dunărea curge monoton în aceeaşi direcţie, ochiul se umple de păsări şi coboară, repetabil, în flori, primăvară după primăvară. Suntem sortiţi zilei egale cu ea însăşi, cum noaptea ne este sortită. Cu lumină sau pe întuneric, sufletul nostru arde în ani aceleaşi inevitabile sentimente.
Numai uitarea, leac de la Dumnezeu pentru rănile niciodată închise, ne ridică de jos creanga de măslin. E pace în amintirile noastre, chiar dacă Ioan Simion Mărculescu a plecat să preseze fotografii între aripi de îngeri. În albumul lui dumnezeiesc cu prieteni, toţi tineri, toţi frumoşi şi aproape de chitarele celeste, om fi având şi noi un loc.
De opt ani, Mis a plecat, fără să ceară învoire, către Cer. Răzbate
