Îmi amintesc perfect primul număr al “Vieții libere”, o foaie asumată colectiv de niște oameni aflați, fiecare, în propria Revoluție. N-am putut să uit acele prime cuvinte, scrise în 22 decembrie 1989, când știam cu fiecare fibră că… a sosit Ziua. Mă regăsesc acum, cu uimire, în atât de multe, poate prea multe, pagini ale ziarului. Uitasem ce-am scris la numărul 100, 1000, 2500 sau 5000… Și nici nu cred că mai contează. Ziarul, ca și noi, este în fiecare zi altul. Să privim înapoi cu exact atâta îngăduință câtă ne încape mintea și sufletul, iată un motiv pentru care, în prima clipă, hotărâsem să nu scriu nimic. Altă “Viață…”, alți oameni, alte vremuri. Noi.
Însă cuvintele acelea încremenite în prima foaie și fotografiile din tipografie, cu oamenii care au scris primul număr al “Vieții libere”, oamenii pe care i-am simțit “ai mei” până acum câțiva ani, m-au obligat, după trei decenii, la o altfel de aducere aminte. Am înțeles că toți, dar absolut toți, bătrâni sau tineri, ziariști, colaboratori, angajați, fondatori sau veniți după aceea la VL, toți cei care au trecut prin viața mea jurnalistică se află încă în mine și le datorez ceva. O rapidă și, mai mult ca sigur, incompletă, trecere în revistă, pentru ca numele lor, cei așezați precum cărămizile la temelia acestui ziar, să nu fie uitat. Dacă aș fi putut, aș fi alcătuit acum, la aniversarea a 30 de ani de la apariția acestui ziar, primul din țară după Revoluție, o listă cu toți cei care au lucrat la alcătuirea lui, câteva luni, câțiva ani sau aproape o viață. Numele lor mi se îngrămădesc în minte. Unii s-au grăbit și-au plecat deja printre îngeri, precum pescarul Ion Palamiuc, meticulosul Ghiță Lupoaie, hâtrul Ion Petrulias, omniprezenta Mariana Iliescu, Ionel Prodan, tehnoredactorul nostru, sau nea Tase, șoferul de pe primul nostru camion (Frumoasa americancă). Alții sunt octogenari, ca nea Tase Bourceanu, care face și azi cea mai bună fasole făcăluită sau ca nenea Gigi Arsenie, încă nelipsit din redacție. Sunt oameni care între timp și-au căutat norocul în străinătate, Gabi Cimpoca, Viorel Dudău, Adriana, Magda, Andi, Doina…
Pe jurnaliștii rămași aici, printre gălățeni, dar care nu mai lucrează la “Viața liberă”, îi văd o dată în an, când 22 decembrie, și Larisa, ne adună împreună. De fiecare dintre ei mă leagă fire mai puternice decât v-aș putea povesti vreodată. Pentru că, nu-i așa, doar cu Sorin Pană am privit Dunărea revărsată dintr-un elicopter utilitar, numai Vasile Caburgan mi-a umplut redacția cu frunze ruginii în noiembrie, doar împreună cu Silvia Mihalcea și Angela Ribinciuc am tremurat la nașterea copilului Alinei Comșa Durbacă, doar cu Claudiu Brânzan am intrat cu mașina într-un cal și numai cu Mara Stanciu m-am certat pe teme filozofico-religioase. N-am cum să-l uit pe Dan Plăeșu, cel mai inteligent secretar general de redacție, pe etern nemulțumitul Marian Ganea, pe imperturbabilul Marius Mototolea, pe vânătorul nostru șef, Ștefan Dimitriu, pe sir-ul Lazarovici, pe neobosita Maria Măndiță, pe mereu ocupata profesoară Nicoleta Crânganu sau pe Cătălin Negoiță și drumurile noastre în zori de zi dinspre tipografie către casă. Și dacă la “Viața liberă” a scris o viață Teodor Parapiru, firesc era ca tot acolo să scrie, luptându-se cu mine până la sângele cuvintelor, și Elena Parapiru, cea care mi-a rămas atât de aproape.
Fiecare dintre redactorii cu care am lucrat are o poveste de care îmi aduc aminte, de la întreprinzătorul Dorian la măicuța Violeta, de la violonistul Iulian la finul Nicu Sburlan, la mereu tânăra Corina, imperturbabilul Cristi, poetul Zimbru, prozatorul Trif Pleșa, dar și Costel și Petrica Crângan, GIM, Viorel, Anca, Roxana, Rodica, Marius, DCP, Dănuț, Gabriel, Ion, Tudor, Ovidiu,Teodora, Aurel, până la Victoraș, acum celebrul Cilincă, toți sunt oameni cu care am mâncat zilnic o pâine, am vărsat o lacrimă și am construit o lume. Pe care o puneam în pagini de ziar.
Cu ziarul vegheam noaptea în tipografie, într-un univers cu alte reguli, alte legi. Nicușor, Pănuț, Lucică, Angela, Camelia, Hâncu și alți tipografi s-au pensionat sau au plecat și ei prin cine știe ce colț de lume. După cum pensionate sunt și o parte dintre fetele de la Contabilitate, iar oamenii din Publicitate și Difuzare s-au rostuit care încotro. Unii aici, ca Mihaela Rugină și Mioara Mănăilă, alții departe precum Otilia, Tincuța și Sorin Cara. La Tehno încă mai stau Camelia, Lili, și Tibi, sau Cristi Lipan, să dea sens evoluției. Iar pe Facebook veghează Vichi sau Simona ca nimic din ce-a fost să nu se uite vreodată.
Eu, iertată să fiu, am mai uitat pe câte cineva. Însă îmi amintesc perfect sentimentul de familie, de apartenență la ceva mai important decât noi și orgoliul numelor noastre sub o știre din ziar sau în caseta de redacție. Și aici o să-l citez pe mentorul nostru, al tuturor, Radu Macovei, explicând cum a rezistat “Viața liberă” în aceste” vremuri ale struțo-cămilei”... Prin respectarea unui legământ. “Legământul de a transforma cuvântul nu în armă, ci în piatră de temelie pentru o cetate de apărare a drepturilor omului…” Eu l-am respectat.
A fost o vreme când mărturiseam cu mâna pe inimă că mă identific cu acest ziar. Mare greșeală! N-am fost nici eu, nici colegii mei decât o clipă din existența lui. De aceea am și simțit nevoia să-i numesc pe mulți dintre ei. Cititorii, adevărații deținători ai “Vieții libere”, cei de care depinde existența sa, merită să afle cine le-a făcut, din cer sau de pe pământ, o reverență de trei decenii în zeci de mii de pagini de ziar.
La mulți ani, "Viața liberă"!
