* Volumul a apărut recent la Editura „Junimea” din Iaşi *
Am citit cartea pe nerăsuflate. M-am trezit uitându-mă în jur după cozile la lapte şi cenuşiul dinaintea opririlor de curent electric. Mai aveam puţin şi puneam şoferul de pe maxi taxi să-mi spună dacă şi-a făcut plinul la benzină, că vine duminica.
Pe atunci nu aveam weekend, eram tovarăşi între noi şi ne chema la comitetul de partid dacă dădeam dovadă de lipsă de moralitate. Şi totuşi trăiam. Exact la fel ca în romanul lui Dan Plăeşu, „Vinovatele meandre”.
Apărut recent la Editura Junimea, Iaşi, unde l-a găsit revoluţia acum 22 de ani, romanul poate fi, fără greş, clasificat drept unul de sertar. Pentru că acolo a stat două decenii. Iar decizia autorului de a-l publica în anul de graţie 2011, fără să-i strice autenticitatea de atunci, îi dă un impact, cel puţin asupra celor care au trăit acele vremuri, aproape zguduitor.
E o poveste de dragoste care nu este poveste de dragoste, ci mai curând un război al personajului principal cu sine, pentru că împotriva lumii în care s-a născut, singura pe care o cunoaşte, nu poate lupta în acea viaţă. Se refugiază aşadar în moarte.
Desenând atent cu tuşe alb negru precum fotografiile vechi din albumele de familie, împletind arta dialogului cu construcţia narativă abilă, Dan Plăeşu pune la dispoziţia unei generaţii a tranziţiei un document literar important, viaţa părinţilor lor.
Adrian, inginerul, închis în temniţa unei iubiri eşuate, dar şi în cea a comunismului trăit utecist şi inginereşte, este nesigur şi stângaci, revoltat şi supus, neîncrezător şi convins. Livia, cu trimiteri în lumea teatrului, inclusiv gălăţean, pe care autorul o cunoaşte atât de bine, are certitudini, dar e lipsită de cea mai elementară urmă de morală. Şi, în definitiv, ce mai înseamnă morala, când apare frumoasa Maria, cea bântuită de fantomele unor bărbaţi pierduţi în veşnicie?
Intriga trece prin fabrică şi şantier, prin cabinetele secretarilor de partid şi şedinţele de organizaţie, pe malul Dunării şi printre actori, ajunge în ţară şi capitală, face piruete printre lucruri care nu puteau fi spuse decât cu jumătate de gură şi vorbeşte deschis despre altele, omeneşti, atât de adevărate.
Romanul „Vinovatele meandre” este tandru şi imposibil, aspru şi câteodată intenţionat lungit cu discuţii aluzive, exact cum se lucra odată pentru ocolirea cenzurii. Personajele sunt autentice, povestea de o tristeţe amară.
Însă Dan Plăeşu ştie să privească înapoi fără mânie. Cu o resemnare inteligentă. Şi cu amintirile proaspete mânuite cu precizia unui ceasornicar. Citiţi cartea! Merită.
