* Luminiţa Mihai - Amintiri din Carul Mare, Editura Convorbiri literare, Iaşi
Carte apărută practic în acelaşi timp cu volumul „Căruţa cu femei frumoase”, la fel de consistentă (material, aproximativ 150 de pagini, dar şi spiritual, metaforico-substanţial), cartea de „memorii lirice” este la fel de sobră, melancolică (în sens bun!), încărcată de o gravitate demnă de tragediile greceşti vechi ( „Syriza” nu se pune încă la socoteală!), poeta repetând parcă rolul unei Mari Preotese, slujind la templul muzelor şi zeilor care contează…
De la primul poem, parcă se strigă sau se psalmodiază în ritm de odă a lui Vangelis după un Oedip de dincolo de timpuri: „şi pietrele au dreptul la amintiri// la mori de vânt unde se macină făina orbilor// drumul nu-i decât ecoul ei”… Continuând speculaţiile livreşti-culturale, un Don Quijote ar fi mândru de acest nou tovarăş de drum, Luminiţa Mihai…
Al doilea poem ne reîntoarce la mitologia greacă, având titlul „Cele douăsprezece munci ale poetului”, dar imaginaţi-vă asta în ritmuri de tangou… borgesian: „e-un dans al renunţării din pândă întrupat/ lumina-ţi fură viaţa şi-o trece pe curat”…
Nu ştim câtă lumină greacă, iberică ori argentiniană o fi mâncat păsările ochilor poetei (un autoportret quasihaiku zice: „ştiu că vine toamna/ păsările au cearcăne”!), dar lumina Ţării de Jos a Moldovei, trecută printr-o „inimă de duminică” (vai, pierdută acum, p.7!) a fost în călimările Luminiţei Mihai cu prisosinţă! Şi-acolo, şi prin cotloane sufleteşti s-a dat o luptă de neimaginat cu „voinţa de a merge mai departe”. În contra-balans, un erotism fără îndulcitori, despre care ar cânta, poate, amazoanele înconjurate de armate de satiri supuşi unui Dionisos, sub blănuri de urşi carpato-balcanici, un erotism trosnind a viitor chihlimbar în care vor prinşi amanţii, pentru lumina care contează.
Iată că, după nici zece pagini din carte, am citat aproape totul, hipnotizat de acea Lumină („lumină e şi timpul ce-a trecut/ poemele în care am tăcut”) care dansează împreună cu pietrele, păsările, ielele, frunzele, firele de iarbă (nu prea whitmanian, mai degrabă ca un ecou eminescian, care, miracol, nu este deranjant epigonic!) de cele mai multe ori alchimia literară făcând, într-adevăr, minuni, chiar şi „fără titlu şi fără rochie” (titlu de poem).
„Dialogurile” cu alţi scriitori (Ileana Mălăncioiu, Ioanid Romanescu, Romulus Vulpescu, Nichita, Ion Zimbru, Marin Sorescu, ca să dăm doar câteva nume, sugerate în dedicaţii sau altfel de către scriitoare) contribuie la dinamismul şi tensiunea volumului (poezia sa în ansamblu este posibil să se nască şi din tensiunea dintre două lumi; cea a fântânilor cu sau fără ciuturi şi cea în care „Reclama sex shop-ului/ rânjeşte satisfăcută de pe zid”, p.143), care este şi despre „naufragii cumsecade”, personale ori ba, tratate quasi-existenţalist (câteodată), simplitatea, elegantă de cele mai multe ori, forţându-şi câteodată norocul lamentaţiei (altfel atrăgător, dar repetitiv obsedant): „cine mi-a uitat în trup/ acest naufragiu de frunze?// de pe ţărm/ inima flutură poeme de rămas bun” (p.34).
De stâlpul zădărniciei sentimentului (sau invers!) sunt legate multe poeme, precum „Chei inutile şi manuscrise la fel”, putând chiar întrezări o mică pădure (nu de spânzuraţi!), ci de stâlpi la care mai sunt legate, de pildă, „tinereţea veche precum o zeitate”, „curcubeie convalescente”, „iluziile despre frumuseţe”, „poezia ca o căpuşă”… O erezie aproape blândă, probabil inspirată de grozăviile războaielor (un poem, de aici plecând ideea, se intitulează „O întâmplare din război”), ni-l dezvăluie pe Dumnezeu că n-ar şti decât să plângă… Dar chiar şi aşa, câte minuni se pot întâmpla, câte schimbări pot avea loc: un potop de lacrimi, poeme-lacrimi mângâind poetul deznădăjduit, nemulţumit, mereu aşteptând „bisturiul luminii”… Alt sentiment, cel al unei singurătăţi enorme, cosmice, împletindu-se cu fuiorul de aburi şi de umor al renilor lui Moş Crăciun (câteodată, cititorul ar vrea măcar un zâmbet mai mult pe poem!), dă citire la unul dintre teribilele poeme de Crăciun, de dedicat celor care nu suportă zilele festive gen: „acasă mă aşteaptă singurătatea/ o carte de vizită/ pe care un copil l-a desenat pe moş crăciun/ cuvinte rostogolindu-se alături de alte cuvinte/ nu cunosc nimic mai singur ca un cuvânt// moş crăciun are un ac cu singurătăţi/ şi o sanie la care mă înham de bună voie”…
Poate cea mai nietzscheană poetă a noastră, nu vede doar un cal prăbuşit pe caldarâmul oraşului Torino, ci toţi renii Moşului răniţi pe pietrele sufletelor noastre… Apropierea toamnei metafizice nu ne dă decât impresia înfrângerii. Luminiţa Mihai, pe „orizontul hârtiei de scris”, strigă sau şopteşte că „nu mă va învinge nicicând singurătatea” (p.41). Doar ştie că „înainte de a fi inimă/ orice inimă a fost o curbare a spaţiului/ în formă de sentiment” (p.45). Şi orice poem o poveste, numai sugerată câteodată, precum în „De unde ştii”: „mamă/ dacă n-ai fi ţipat la naşterea mea/ poate nu mi-ai fi speriat îngerul// de unde ştii/ de unde ştii că nu îngerul a ţipat/ mă-ntreabă mama/ şi coase înainte tăcerea tatei” (p.141). Cam atât despre „Scoaterea zăpezii din noi”! Deocamdată…
