Cristian Pavel – Raiul cu răspundere limitată, Ed.Tracus Arte, Bucureşti
Probabil „cel mai îndrăgostit” (un titlu care ar trebui să se acorde din când în când!), înrudit poet cu un Daniel Bănulescu ( cel din „Te voi iubi până la sfârşitul patului”), „văr” apropiat cu un Nicolae Ţone sau Mihail Gălăţanu (cum iubesc oamenii ăştia, cel puţin în poezie, este de admirat: cum soarele luna, Creaţia Neantul, Taifunul Taifuna, galaxie pe galaxie ş.a.m.d.), Cristian Pavel, dincolo de orice „exerciţii de sinucidere” (titlu de carte de-a sa), joacă pe plaja din faţa Raiului mai ceva ca un Zorba. Joacă poezia de sar toate celea din ea, poetul şi cuvintele sale sunt cât patruzeci de şatre care au pornit spre Roma cerului (poemul „roşu” ar putea fi dedicat imaginaţiei lui Fellini) şi au pus-o de-o petrecere (şi) a tuturor nimfelor şi satirilor (vechi de când zeii, ori virtuali de când netul!) care încă mai aşteaptă să se facă niţică ordine în rai (bună parte este un şantier, după cum aflăm din poemul care dă titlul cărţii) pentru a fi şi ei primiţi, în fine…
În altă ordine de idei, având o bursă literară specială, Cristian Pavel, căruia nimic din ce-i omenesc nu-i este străin şi un pic mai mult, l-a înlocuit timp de cât timp se pot trăi nişte poeme pe însuşi Sfântul Petru la Poarta Raiului (şi poate Sfântul a venit şi i-a luat locul pe Pământ – mari mai sunt minunile!) şi a avut ce vedea: şi în faţa porţii, şi în spatele ei. De pildă, „în nordul raiului/ unde e mai frig când iubeşti fără cercetare/ mi-ai arătat cum/ cade acolo luna uneori/ ca un meteorit” (p.30). „Direct în miere”!
Poetul se adresează mai mereu fiinţei iubite, existând un dialog permanent (idealul cuplurilor din totdeauna!): „povesteai cum/ mierea a invadat fostele mlaştini din existenţa noastră/ cum memoria noastră a ajuns/ un estuar îndulcit/ unde însuşi Dumnezeu şi apostolii au fost/ să-l inaugureze şi să/ taie panglica”. Sau, mai picant: „toate drumurile duc spre tine toate…”, aici e poemul cu Cetatea Eternă, „Scriu cu pasta şi chianti/ cu vermut şi mozzarella/ pe pântecul tău imaginar”…
Discreţia (literară a poetului, că doar altfel nu ne pricepem!) este explicată citindu-se poemul „Studio”: „mă pregătesc de înregistrări fără/ marketing zgomotos fără planuri”. Şi pentru că se ştie că dragostea este o salată, în poemul „cea mai frumoasă”, aduce aproape baladesc o completare: „pe toţi păstârnacii şi morcovii lumii/ şi pe toţi pesmeţii ronţăiţi fără rost/ aş pune pariu cu mari case de modă că/ eşti cea mai frumoasă în ziua de post!” (p.37) Cu sau fără marketing, Cristi Pavel ar trebui să fie mult mai cunoscut şi mediatizat, chiar şi de către criticii literari contemporani şi… ferice de femeia iubită de el! Sau de arhetipul feminin! Erotismul său fierbinte, în combinaţii fantezist-gastronomic-metafizice ori culturale, este mai mult decât surprinzător, un festin de Crăciun alintând papilele gustative ale ego-ului oricărei femei!
Dragoste la temperaturi înalte, demne de combinaţiile fizico-chimice, pardon, topitoriile şi furnalele unui combinat siderurgic care ne aduce aminte tuturor că poetul a plecat în lume din Galaţi (unde încă mai merge… Combinatul!), unde chiar se iubeşte (măcar literar!) bum, bum şi iar bum (Shake the Room!), de unde şi titlul unei poeme (poema, nu titlul!) care l-ar face invidios pe orice Don care nu a mai vrut să se lupte cu morile de vânt ori furnalul nr.6: „când mă sărutai tu era un fel/ de pană electrică în zonă// toate cofetăriile aveau foietajele mai subţiri şi/ braga era mai densă şi gulerele de spumă/ se aranjau singure în oglinzi/ anume în halbe// numai ce veneai tu să te gust/ numai ce treceam firele părului tău prin gură şi/ toate punctele de transformare ale galaţiului/ sunau alarma// făceam din buzele tale salată de fructe/ (nota subs: ce scriam mai sus!)/ şi erau ele, pe rând, cocktail/ de vişină şi migdală/ şi cireaşă şi urlat şi bală//(…)// aşa de frumoasă erai/ că blocurile se lăsau pe vine/ străzi întregi se rulau pe mâna mea/ să vadă şi să povestească/ ce bombă iese din gurile noastre lipite/ ce sărut le aruncă aer” (p.43)…
Săpând cu propriile mâini raiul (aluzie la alt titlu de poem), poetul găseşte, ca un arheolog liric, multe amintiri, retrăiri, întoarceri (şi imposibile), dar mai ales o altfel de ailaltă de lume. Fără a ajunge „greu la final”, având o relaţie ciudată, dar de bun vecin cu raiul acesta atât de aproape (şi de Galaţi!), şi cu „doamne-doamne” ( pe care-l cam vede vegetând!), chiar de mai scoate raiul din priză (cu „doamne-doamne” se bate pe burtă!), scriitorul (implicând cititorul) se răsteşte la „băi ăştia”, schiţându-şi un autoportret „concav”, cu ceva deznădejde: „ca o cutie goală de bere/ aşa strâns stau în mine/ şi mă uit în jur cum se varsă înăuntru/ tăcerea şi neputinţa/ binele presupus cenuşa/ fericirea strânsă cu uşa”… Numărătoarea inversă a imploziei frumuseţii raiului (numai interior?) să fi început!?
