Leonard Matei - "În dialog cu al treilea", Editura Grand Godot, Galaţi, 2016
Iulian Grigoriu, în prefaţa acestei cărţi mult aşteptate, punând la un moment dat punctele pe i-urile neîmplinirilor, scria: „Sigur că uneori luciditatea, controlul, munca pentru cizelarea textului, ori unele lungimi nu fac bine poesiei. Dar să înscriem aceste aspecte în «marja de eroare» a unui lirism de bună factură.
Desigur, „buna factură” are câteodată nevoie şi de luciditate, şi de control, dar ceea ce voia să spună criticul, dar şi poetul, este că „uneori” toate acestea, dar şi altele, dăunează receptării… operei. Desigur, contează şi Locul, şi Timpul acestei receptări, în ultimă instanţă Luciditatea lui Leonard Matei fiind, în final de prefaţă, apreciată: „Poet matur, sobru, deloc grăbit, aflat acum la a doua carte, L.Matei ne face părtaşi unui spectacol interior condus cu luciditate de la monolog la dialog, fie şi cu acest misterios al treilea.”
Între trup şi suflet, între ego şi alter ego, şi nu vom face aici speculaţii religioase, al treilea este întotdeauna binevenit! Poate şi de aceea cartea a avut două ipostaze, pentru a se trece de la volumul de debut la al… treilea! Sic! Astfel, pe lângă simpla sobrietate, putem vorbi de ludicul sobrietăţii, de ludicul psalmodierii…
Leonard Matei manifestă o formă de smerenie oarecum non-conformistă (în plan literar: globulele roşii sunt presate în egou, cf. p. 14!), ca şi forma credinţei sale, după cum rezultă din dedicaţia care sună aşa: „Bunicului meu călător/ prin mine şi ape,/ În credinţa iubirii izbăvitoare/ A repetării orelor/ Cu umilinţa legitimă a recunoaşterii noastre,/ Laolaltă cu toate neamurile,/ În palma lui Dumnezeu.”
Un moto cât un poem în sine, recunoscându-se şi un ecou al eternei reîntoarceri nietzscheene. Dacă ne luăm şi după titlul primului grupaj, „Reclamă pentru un cal mort”, înţelegem că mizează moderat şi pe umor, dar şi că nu dă pe literatură mai mult decât merită! Leonard Matei este un vitalist… molcom, atent la zvârcolirile istoriei contemporane (de la războaie la aspecte care ţin de migrații - în poemul „câteva ore în Paris” apare „provocator un ţigan care scuipă/ în româneşte”), ironic cu greşelile trecutului (un poem îşi zice „de ce au ajuns comuniştii pe Lună”!), prietenos cu „nestrivite” cuvinte şi chiar cu copilăria („până în 12 ani”), când se pregătea să devină erou „cu pistolul încărcat peste pernă/ şi ţeava în sus să nu curgă apa.” (p. 26)!
Într-un fel, poetul observă şi denunţă multe aspecte care „stau scut/ împotriva inocenţei/ împotriva ironiei/ împotriva discernământului”! „Ţinta zero” (după un alt titlu de poem, p. 33) ar fi o anumită atemporalitate care păstoreşte tot ceea ce este nou şi vechi în acelaşi timp, respectându-se „normele u.e.”: „muzeu de katiuşe cu ţevile retezate./ statui din cenuşă de muncitori dibaci./ umbra legată de stâlp/ arătată cu degetul./ dirijorul explodează în cei ce-l imită.// grâul este mai înalt decât alimentara./ meteoriţii ne ocolesc blocurile în şoaptă./ ferestrele chituite cu plumb gâfâie./ picioarele singure pot face zgomot la horă.// ramă de sânge în lacul Bâlea./ îngheţate crengile cresc în ceaţă./ secretara goală scrie dupoă dictare./ concertul are loc la ultima repetiţie.”
Paradisul, infernul şi literatura-purgatoriu par să coexiste, pentru o dorită, probabil, ispăşire (există şi un poem „Atonement”, nu ştim dacă are vreo legătură cu romanul lui Ian McEwan!), atmosfera rezultată fiind parcă potrivită pentru adevărata spiritualitate care pluteşte aproape fantomatic asupra Grădinii Maicii Domnului, o lume care pare să fie uneori cea din „Obişnuitul poem al răspunsului”, o lume întoarsă spre comuna primitivă sau spre un ev mediu incert, demn de o altă urzeală a tronurilor…
Ziceam de aspiraţia spre sacru, pentru componenta de religiozitate ar fi de ajuns, poate, titlul poemului „ne închidem Doamne în tine”, ca să ne dăm seama de tensiunea căutării, „întâlnirilor” (aşa sunt subintitulate pseudo-strofele din poemul amintit, p. 39-42) de taină, unde se exprimă dorul învăţării… „neînvăţatelor”!
Prietenia sacră, camaraderia, tovărăşia sunt un deziderat al fiinţei lirice care este omul, fiinţa care spală picioarele celuilalt! Iată cum sună „ultima întâlnire”: „ligheanul scânceşte în ploaia curată/ şi ne spălăm picioarele cu sare/ aplecaţi Unul peste Altul”!
Este o căutare a unui anumit Ceremonial, care să sfinţească Profanul, Incertitudinea oscilând între „inocenţă şi discernământ” (alt titlu!), se caută Imnuri (cel care împarte cartea în două se numeşte „Frumuseţe” şi este închinat quasibachelardian Apei!) şi poezie-rugăciune (şi „pentru sănătatea poeţilor”, contra măştilor şi a ochelarilor de cai, a oilor care au ieşit, hellas, la vânătoare, se caută purtarea „poverii celuilalt în limpezime”!
Se cere lumină în întuneric, limpezime în haos, în această lume în care Dunărea nu mai are deltă, ci estuar (p. 51!), nu se mai poate respira decât prin trestiile goale, propovăduitorul zice, noi nevăzându-l: „nu e nevoie de porturi/ nu vom acosta nicăieri/ nici de corăbii şi nici de apă// putem să ne strigăm/ fără să ne cunoaştem numele// nu vom împărţi nimic/ toate sunt ale noastre”!
Leonard Matei nu este, vezi bine, un credincios facil (zeii sunt „tolăniţi pe neputinţele noastre”, p. 63, „aţi azvârlit cerul mult prea sus”, p. 66), şi cine va citi cartea va afla că propovăduieşte, glumim, şi o „Dragoste pe girafe” (titlul celui de-al treilea şi ultim grupaj!)! Este aici un erotism mai uşor de ghicit/decriptat, dar erosul se împleteşte cu agape, apare şi figura bunicii, într-unul dintre cele mai expresive texte, „Musafir în casa grijii”: „pâinea străluceşte/ şi în ea spicul creşte// bunica o rupe de acolo de unde/ miroase cel mai bine// cocoşul zornăie pe toboganul ulucului/ şi-l prind de aripi/ şi-l bag între scânduri// mâine/ rotundă luna îl va învârti în supă.”
Tangenţele cu filosofia sunt confirmate, dacă mai era nevoie, de poemul „în celulă cu Wittgenstein” (p. 67), vecinătatea cu iubirea de înţelepciune dăruindu-i „ochelari” cu care să vadă paradoxul atotputerniciei divine şi să întărească „o redută” pe care scrie cu grafitti: „Nu am auzit voci/ şi nu te-am văzut pe Tine/ dar în această răsturnare există/ îngeri/ care mă încalţă cu aripi.”
Fotografia din final, cu trei oameni mergând pe un drum, amintind de celebra imagine a păltinişenilor, adaugă ceva mister, ca şi grafica aparţinând Sorinei Fădor-Vădeanu…
