Ana Maria Sandu, Pereţi subţiri, Polirom, 2017
Probabil de la celebrul şi banalizatul timp al lui Marin Preda, care nu a mai avut răbdare, nu s-a mai scris ceva atât de… bine despre timp, că doar despre pereţii acestuia, prin care trece Moartea, scrie la modul absolut scriitoarea, timpul ca un câine, timpul care s-a prostit…
Era sentimentul pe care îl încerca Alexandra, oarecum personajul principal al acestui roman fără roman, deşi pe pagina de gardă apare scris „roman”, dar romanul oricum a murit, trăiască romanul: „Căci timpul se prostise, îşi bătea joc de ea. Parcă asta şi-ar fi propus, şi nu să-i potolească pe oameni, să-i facă mai răbdători şi mai nepăsători.” (p. 204)
Moartea, care trece prin toţi pereţii, apare în câteva dintre cele 17 texte, luând câte un locatar din cele 15 locuinţe ale clădirii din Grădina Icoanei, construite în anul 1959, începând cu domnul inginer Pop (p. 11), apoi, în ordinea relatării din carte, doamna Pop, Tanţi, un fel de Marilyn Monroe a blocului, apoi doamna Duplenkova, „rusoaica”, p. 35 (de fapt sunt două rusoaice în carte, una de care te îndrăgosteşti fără să vrei, cu handicap sau nu, aluzie la un personaj care apare în ultimul text, „Mă numesc Raţ”), apoi doamna Coca Zan, p. 62, Vasile Costea, p. 77, care ne arată cum este să mori cu un tablou în braţe (e drept, un „Peisaj mediteranean”, de Iosif Iser!), domnul Zan, p. 94, ca să nu mai spun de moartea câte unei iubiri, mai sunt relatate şi două sinucideri, dar, trebuie să întrerup acest pomelnic, ca să nu se creadă altceva şi să nu (se) întreb(e) precum unul dintre personaje: „Domnişoară, vi se pare cumva că aici miroase a mort?” (p. 155) şi să răspund tot eu, nu, sau numai când este cazul, altfel cartea miroase a om, a bloc locuit de oameni, oameni care se uită la televizoare, care văd filme (sunt menţionate, îmi amintesc, „La Grande Bellezza” şi „No Country For Old Men”!), păstrând ceva proporţii, ce a făcut Sorrentino cu cetatea eternă a făcut Ana Maria Sandu cu, iată, nemuritoarea clădire în care oamenii au tot încercat să-şi spună ceva, în vieţile lor, mai scurte sau mai lungi, în iubirile lor (mai mereu „Zgomotul îi făcea (n.n. - îi face) pe oameni să intre unul în sufletul altuia în încercarea de a-şi spune câte ceva. Nu mare lucru, doar cuvinte simple, funcţionale.”, p. 203), şicanările, afacerile, ranchiuna, glorioasa dragoste ori mizerabila afecţiune, întru condiţia lor umană, întru intimitatea lor, familiaritatea aceea despre care se întreabă un alt personaj feminin simpatic, Mara, înainte de întâlnirea epopeică, demnă de „E.T.” lui Steven Spielberg, cu un carusel (p. 199, citatul e de la 195): „Stăteau amândoi în genunchi, el dezbrăcat până la brâu, ea cu obrazul lipit de pieptul lui. Ar fi vrut să-l întrebe pe el, care le ştia pe toate, de unde dracului vine familiaritatea dintre oameni. De ce cu unii o ai şi cu alţii poţi să trăieşti ani în şir, fără să te simţi în largul tău. Poţi recunoaşte mirosurile şi poţi reconstitui gesturile cele mai mici, să construieşti cu ele puzzle-uri complicate ca toate relaţiile, să desenezi fiecare unghie de la degetele mâinilor şi ale picioarelor şi fiecare semn de pe suprafaţa pielii, dar la sfârşit să te îndepărtezi ca şi când n-ai fi trecut pe acolo decât din întâmplare. N-a mai fost timp.”
Ce mai tura vura, Ana Maria a scris despre… intimităţi, dar nu despre pornografii, ca să nu se gândească cei din Asociaţia Perverşilor Pudibonzi Anonimi la cine ştie ce, ritualul soţilor Mola, surprins cu atâta fineţe ducându-te cu gândul la relaţiile dintre scriitori şi cititoare, dintre scriitoare şi cititori, la felul cum mâinile lor nu se ating niciodată, pierdute, măcinate de pietrele de moară ale timpului, între pagini de carte sau de manuscrise, între coperte şi rafturi: „seara, ritualul lor era acelaşi. Ea strângea masa şi punea farfuriile stivuite într-un lighean de tablă cu apă încălzită pe aragaz. (…) Ea le întindea, el le prindea pe rând, le răsucea de pe o parte pe alta, apoi le stivuia pe rând, le răsucea de pe o parte pe alta, apoi le stivuia frumos, unele lângă altele.
N-au avut copii şi nu s-au îmbăiat împreună niciodată. De aceea, poate, doamna Mola ar putea spune şi azi, fără să clipească, că serile acelea cînd mîinile ei obosite şi palmele lui gălbui, cu pielea aproape transparentă, se atingeau printre picăturile de apă, au rămas momentele cele mai intime din viaţa lor de cuplu.”
Un moment amintind, poate, de relaţia dintre personajele interpretate de Emma Thompson şi Anthony Hopkins în „Rămăşiţele zilei”…
Într-un club, Alexandra şi noul ei posibil boyfriend stau agăţaţi de o bucată „de intimitate”, se ţin strâns de ea, aşteptând hotărârea vreunui destin… Rusoaica cea tânără, moştenitoarea celei… vechi, dispare, aruncând la tomberon albumul de fotografii de la nunta ei… Alte şi alte… intimităţi!
Aşadar, am avea nu numai personajele individuale, ci şi… Comunitatea, dar şi Clădirea în sine, care ar putea fi, nu-i aşa, chiar naratoarea! Şi, ca spaţii, nu avem doar Intrarea Armaşului, împrejurimile parcurilor Ioanid şi Icoana Doamnei, ci şi Buenos Aires, Sinemoreţ, Ibiza, Moscova, litoralul nostru pitoresc, o localitate ceva între Vama Veche şi 2 Mai, aşa, câte puţin, de gust!
Şi, oarecum capac la toate, un început de eră glaciară… Ba şi de „pace interioară”!
Aşadar, Alexandra şi Ştefan, o iubire fără multe capitole, firul roşu al cărţii, apoi Radu, vechea nouă iubire şi… vecinii! Un apus , un răsărit, frumuseţile lor între care poţi oscila, precum Samir, alt personaj memorabil, un alt bătrân cu marea sa, îndrăgostit de ea, să o privească de aproape: „Dimineaţa sau seara, când e mai frumoasă? Asupra acestui lucru Samir nu s-a decis încă.” (p. 139)
Marea… literatură! Apropo! Când e mai frumoasă? La tinereţe, la maturitate, la senectute? Când o scrii sau când o citeşti? Moto-ul din Saramago, „Eseu despre orbire”, ales de Ana Maria Sandu, poate fi un răspuns: „Femeia care eram pe atunci nu ţi-ar spune-o, recunosc, cine a spus-o este femeia care sunt astăzi. Vom vedea atunci ce va avea de spus femeia care vei fi mîine, Mă pui la încercare, Ce idee, Cine sînt eu să te pun la încercare, viaţa decide lucrurile astea, Un lucru l-a şi decis.”
Lipesc urechea de peretele subţire al cărţii, văd sau aud? Orbesc sau îmi place?
De ce am ajuns să ne fie frică de plăcere?
