Doina Ruşti, "Logodnica", Polirom, 2017
Aşa cum sublinia şi scriitoarea într-un recent interviu, fenomenul "Logodnica" a însemnat o despărţire de universul fanariot, unde "se pierduse" Doina Ruşti, pentru a scrie "Manuscrisul fanariot" şi "Mâţa Vinerii"…
Spun "fenomen" deoarece "Logodnica" nu a însemnat scrierea simplă a unei cărţi de către un singur om, ci o colaborare insolită cu un norvegiano-nord-irlandez, regizor de film ca formaţie, David Kinsella, pe care l-am avut oaspete şi la Galaţi, când a avut loc lansarea cărţii…
Acest simpatic artist din lumea… vestică sau, dacă vreţi, acest cetăţean universal, i-a destăinuit Doinei Ruşti o poveste personală de dragoste, relatarea unei relaţii pe care a avut-o, mai mult virtual, cu o locuitoare a spaţiului nostru estic, levantino-slav, o moldoveancă despre care se poate spune că este o rusoaică născută în Kievul ucrainean…
Scriitoarea româncă şi regizorul s-au înţeles să realizeze împreună o carte şi, poate, şi un film, mai apoi. Doina Ruşti a gândit cartea în două părţi. În prima a povestit punctul de vedere al bărbatului, în partea doua a intrat în pielea Alisei…
Prima parte a cărţii, confesiunea lui David, se încheie aşa:
"…ea este mai mult decât o femeie pe care-o iubesc. Este logodnica. Nehotărâtă. Incapabilă să-şi găsească altă pereche. Pentru unii, o logodnică e doar o imagine plină de romantism, o femeie cu pălării albe, ieşită din romanele lui Jane Austen. Promisă. Antamată. Un fruct pârguit. Un tablou scos la licitaţie. Alisa n-are legătură cu această logodnică de roman. Ea este făcută din visele mele, în şapte ani grei. Toate nefericirile-mi sunt adunate în ea. E logodnica plămădită din laptopul meu, din filmele mele, ieşită din viaţa mea, ca o carte cu zece pagini. (…) Alisa este o fantomă a aspiraţiilor mele respinse, o pâlpâire a clipei prezente - în cazul de faţă, a prezentului care nu mă lasă să trec mai departe. Nu aştept, ci doar refuză cu vehemenţă clipa în care o să devină istorie. Ştie că nu are de ales. Ştie că în spatele ei este un şir de Igori, iar în faţă - doar eu. Pentru ei ar trebui să se întoarcă, ar trebui să se lupte. Pe câtă vreme eu sunt fructul pe care poate să-l ia de pe jos. Confortabil. Dar orice confort se plăteşte. (…) puţini îşi amintesc bucuriile vieţii, faptele consumate. Numai arsura neîmplinirilor este nemuritoare. Nu cunoaşte crize de timp. Nu-i este frică de nicio ratare. Tocmai această credinţă îmi confirmă că aşteptarea are temei." (p. 132-133)
Sunt oare doar iluziile bărbatului? Care după şapte ani de… relaţie, mai mult pe internet, încă mai crede că o mai iubeşte sau chiar o mai iubeşte? Dar să fie oare o dragoste numai dintr-o parte, o dragoste neîmpărtăşită?
Partea a doua este… desigur, un anume răspuns? Finalul, practic inexistent, poate fi considerat deschis. Dacă…
Suntem purtaţi printr-o Europă aproape întreagă, din Irlanda de Nord via Norvegia până la axa Bucureşti-Chişinău-Kiev-Moscova, ca să nu mai spunem nimic de America, Islanda, Vietnam, celebrându-se o nouă "rusoaică" în literatura română, o aproape nouă Lolită, pe Alisa, Alisa Turyanska, logodnica lipsă, Promisa de către Destin…
Oricum, David, pe care l-am cunoscut la lansarea de la Galaţi, părea la fel de îndrăgostit, în continuare (chiar dacă pot exista străfulgerări de ură), ca în carte, s-a mai discutat atunci despre zidurile dintre oameni (şi pe facebook comunicarea se poate face şi pe chat, dar şi pe… wall: "David era obsedat să facă un film despre barierele culturale care despart oamenii. Ziduri. Odată te voi duce la Belfast, ca să vezi zidurile dintre catolici şi protestanţi." (p. 221), despre cât "se măciuiesc" sau nu iubirile, adică se potrivesc până la urmă, cu toate rotiţele, ca să meargă bine sau aproape bine, despre alegerea titlului, copertei, cheiţa din mâna dreaptă a păpuşii de pe copertă, despre răzbunare, compasiune, milă, blocare pe facebook, s-a ajuns la Nietzsche, citat de un Igor (alt personaj memorabil, precum mai toţi bărbaţii din viaţa Alisei; de urmărit un Dudu nebunu!) care avea unghiile de la picioare vopsite precum un alt personaj din "Manuscrisul…", cu oarece referire la faptul că toţi oamenii trebuie să creeze…
Este o anumită căldură (şi a iubirii) în această carte-documentar, deoarece se poate spune că împrumută ceva şi din atmosfera filmelor-documentare realizate de Kinsella, o căldură care este, într-un fel, chiar Cartea! Merită văzute măcar câteva fragmente din aceste documentare, pentru a empatiza şi mai mult cu felul de a fi al omului David…
David Kinsella făcuse (adică a făcut) şi un film despre copilăria balerinelor moscovite. A beautiful tragedy. Indirect, a scris şi o carte despre o altfel de copilărie, aceea a relaţiilor dintre oamenii din vest şi cei din est. Două lumi, totuşi, diferite. Un nou dans, un anti-tango, unde compozitoarea magistrală a fost Doina Ruşti. Şi despre un "lac perfid" al lebădoilor, unde scenele au loc între "grădinile meschinăriei" inevitabile speciei şi sublimul ideal la care se aspiră când este timp de aspiraţii. Din corul vânătorilor rămâne câte un membru, care mai poate trage câte un foc după "Raţa sălbatică" a lui Ibsen, la care se face aluzie (p. 39), care poate fredona că "adevărul e nociv"…
Îi spune Alisa la un moment dat lui David, chiar înainte să înceapă… Totul:
"Vezi, David, tu nici nu-ţi imaginezi cât eşti de privilegiat că trăieşti în Norvegia. Spune-mi tu ce norvegian plânge după un laptop fără să aibă nici cea mai mică speranţă că-l va putea cumpăra vreodată? În Vest, un om care munceşte câteva luni îşi ia o grămadă de lucruri. Pe când în Est, un om care munceşte toată viaţa din greu nu poate să facă decât un lucru: să aştepte un înger mântuitor!" (p.37)
David Kinsella, înger sau demon? Alisa, înger sau demon? Doina Ruşti, înger sau demon? Cartea poate oferi nişte răspunsuri…
La pagina 22 este şi o altă cheie, alta decât cea de pe coperta realizată de Iulia Şchiopu. Scrie acolo David: "Orice întrebare îşi are răspunsul în faptele mici ale copilăriei."
Rămâne să descoperiţi despre ce este vorba! Şi mai ales dacă două lumi diferite chiar se pot iubi!
