O lume întreagă priveşte consternată cum cele 24 de milioane de nord-coreeni deplâng „de sare cămeşa” de pe ei moartea unuia care i-a condamnat să mănânce şobolani şi râme ca să supravieţuiască, după cum relatează transfugi ajunşi la fraţii din sud. Kim Jong-il a făcut ani de zile troc cu drepturile vitale ale cetăţenilor săi, agitând voios o ameninţare nucleară la adresa Japoniei sub nasul oricui ar fi îndrăznit să sugereze o invazie care să-i elibereze pe amărâţii numiţi popor din ghearele unor suplicii comparabile cu cele din lagărele naziste.
La adăpostul unei industrii farmaceutice de primă mână, cu mize mari în turism, dar şi pe produse exotice din zona celor accizate în oricare ţară cu finanţe prospere, în însorita Cubă, fratele lui Castro nu are motive de îngrijorare. Are toate şansele să tragă definitiv pe dreapta toate venerabilele automobile americane rămase din anii ’50 în serviciu înainte să-l întrebe de sănătate vreo forţă democratică chitită să-i elibereze pe cubanezi din foametea astâmpărată cu tutun de havană mestecat pe stomacul gol.
Dar cele mai multe şanse de supravieţuire pare să le aibă preşedintele Venezuelei. În ciuda propriilor sale ieşiri „exotice”, Chavez l-a numit „clovn” acum o săptămână pe Barack Obama, ca răspuns la preocuparea acestuia pentru acţiunile guvernului de la Caracas ce, în viziunea sa, "îngrădesc drepturile populaţiei" şi "ameninţă valorile democratice".
Pe de altă parte, pe 3 decembrie, în ţara care deţine a doua mare rezervă de petrol a lumii, a sosit un prim convoi din cele ce vor repatria 212 de tone de aur deţinute de Venezuela în diverse bănci ale lumii. Încă din 1999, de când a început să naţionalizeze cam tot ce e de interes economic major în ţara sa, Chavez se pregăteşte de o dictatură.
Atâta doar că, după ce au fost blamaţi de întreaga lume pentru războaiele din Coreea şi Vietnam, fără ca aceeaşi lume, declarativ democratică, să li se alăture concret, americanii au rămas să poarte stigmatul de clovni care se amestecă unde nu le fierbe oale, deranjând interese naţionale de ţări, vezi-doamne, suverane. Sau, şi mai rău, să poarte eticheta de interesaţi de bogăţiile vreunei naţiuni la adăpostul unor pretinse idealuri democratice, de naţiune civilizatoare.
Cea din urmă etichetă poate fi cu greu combătută, exemple recente demonstrând-o cel puţin în parte. Dar oare cât cântăresc astfel de scrupule din partea celorlalţi actori importanţi ai lumii în balanţă cu mizeria cruntă ce transpare prin poleiala de ev mediu colhoznic cu care încearcă agenţia de presă a Coreei de Nord să înşele spectatorii oripilaţi? Cât vor cântări ele faţă de siluetelor rahitice ale cubanezilor, furişate dibaci de televiziunea naţională pe după steagurile îndoliate purtând chipul lui „Il Lider Máximo”? Sau faţă de cine ştie ce alt genocid eclipsat de strălucirea sicriului din aur masiv, repatriat, în care negreşit se va etala Chavez pe ultimul drum?
