!mi-i dor de tine, doamna mea!.../ nu cred că mi-a mai fost aşa
de când visam o fată mare/ dormind la umbră de cicoare,
şi-n rochie de stambă veche,/ şi cu cireşe la ureche,
şi greieri tremurând vioare/ cu mângâieri des crescătoare
prin somnul ei, prin visu-i care/ mă vrea, mă cere pe cărare,
să ascultăm o simfonie/ în doi: minună/ţie/mie,
şi-apoi, de-atâta aşteptare/ fără răspuns la întrebare,
să mergem până unde steaua/ ne strânge-n braţe, haimanaua!
!ne strânge-n braţe şi ne ceartă.../ s-o ardă focul?... să o ardă!
cică-ntre noi cu depărtare/ am scris, şi-am desenat cu cretă
un gard de spini şi vergi amare,/ şi-un câine care nu regretă
dacă ne muşcă sau ne latră/ când vrem, fără să vrem, lumină,
când alintăm cărbuni pe vatră..../ fiindcă dragostea-i puţină,
şi când mai dăm cu bâta-n baltă,/ în loc să ne scăldăm oleacă
şi să uităm în apa-i caldă.../ de dor şi foame să ne treacă,
de râs când omenimea plânge,/ de plâns când omenimea râde -
gata, îmi pun gheţari în sânge,/ umblu cu parul printre bâte
şi dau şi dau... până rămâne/ doar haimanaua... să ne-ngâne!
