Eu, acum, vreau să scriu cel mai frumos poem pentru tine,
întru memoria celor o mie şi unu de plânsuri torenţiale,
pe care le-ai pierdut aşteptându-mă...
şi întru memoria celor o mie şi unu de hectare cu ghiocei,
pe care le-am semănat şi le-am înflorit aşteptându-te...
dar şi întru memoria celor o mie şi una de strigăte
prin deşertăciunea care ne-a înmulţit şi ne-a împărţit la cei
care au fost şi încă mai sunt
duci şi ducese de Candoare pe acest (ne)cunoscut Rotund!
Eu, acum, vreau să scriu cel mai frumos poem pentru tine,
cu nuiaua, pe zăpadă şi pe ţărână,
dar nu ştiu cum să încep, nu ştiu care trebuie să-(mi) fie
primul şi ultimul cuvânt, să nu supăr Limba Română
deoarece n-am ştiut să (nu) te drăgostesc până-n Veşnicie!
