„Sunt un om simplu. Angajat al Şantierului Naval din Galaţi încă din 1981, mi-am dorit mereu să perseverez în meseria pe care o practic.” ne spune Todică Pavel, unul dintre numeroşii oameni implicaţi în construcţia navelor la Şantierul Naval Damen Galaţi.
De 38 de ani lucrez aici. După revoluţie, criza s-a simţit şi la noi în şantier, volumul de muncă era mic şi mare parte din personal era detaşat. Am fost trimis la combinat 2 luni şi la o firmă de termoficare jumătate de an. Diferenţa pe care am observat-o e vizibilă. Nu există grad de comparaţie în ceea ce priveşte volumul de muncă şi cerinţele impuse. La termoficare, de exemplu, am avut cel mai lejer program, se lucra încet, iar salariul era asemănător.”
„Iniţial nu mi-am dorit să mă angajez în şantier. După ce am terminat 10 clase am decis că e momentul să câştig proprii bani. Mi-am încercat norocul în mai multe intreprinderi, dar în zadar. Circulau zvonuri conform cărora condiţiile de muncă în şantier sunt aprige şi că nu oricine rezistă foarte mult timp, dar mi-am luat inima în dinţi şi, împreună cu un vecin care mi-a fost şi coleg, ne-am angajat la şantier. În acea zi foarte mulţi salariaţi îşi făceau lichidarea, ceea ce m-a speriat şi mai tare. Aveam de ales între a lucra ca instalator şi ca tâmplar. Am ales să fiu instalator; şi, cu toate că pe cartea de muncă era trecută această meserie, în realitate făceam alte lucruri. Îndoiam table, făceam reducţii, turnam cuzineţi, lucram chiar şi pentru alte fabrici din afara şantierului. La angajare am fost repartizat la atelierul prefabricate, la maistrul Popa Costică, unde se lucra în două schimburi. Atunci am avut şi oportunitatea să fac cursul de formare. Eram copleşit de emoţii ori de câte ori se făceau restructurări şi nu-mi doream decât să ies la pensie de aici. Încet, încet ne-am împuţinat, iar din două echipe conduse de doi maiştri s-a format una singură. Înlocuiam oamenii aflaţi în concediu cu toate că nu ştiam ce am de făcut. Am învăţat treptat. Toate aceste situaţii m-au ajutat să promovez. Mi-am dat silinţa şi am învăţat de la toţi câte ceva. Pe parcurs am început să obţin categorii, iar în prezent am categoria a 17-a din 24. Este adevărat că până în momentul privatizării erau condiţii de muncă drastice. Nu exista noţiunea de echipament, drept mască aveam o bucată de tifon cu vată, iar despre sistemele de ventilaţie nici nu se punea problema. Din `99 şi până acum s-au produs multe schimbări în bine. Cu toate acestea, oamenii pleacă. Cred că salariul este principalul motiv pentru cei mai mulţi care iau această decizie. Eu nu mi-am dorit niciodată să părăsesc şantierul, sunt familist şi am vrut să-mi văd copiii crescând, chiar regret că nu le-am acordat mai mult timp şi atenţie. Sunt de loc din Independenţa şi petreceam mult timp pe drum. Chiar dacă aveam perioade mai rele din punct de vedere financiar şi unii colegi mă îndemnau să îmi caut alt loc de muncă, mai bine plătit, am pus în balanţă situaţiile de fapt şi am conştientizat că nu merită. Dacă mi s-ar propune, aş munci în alt şantier, dar tot din grupul Damen.”
„Timp de doi ani am făcut armata la marină, mi s-a propus să rămân acolo, dar m-am întors la şantier. Treptat lucrurile au evoluat. În 1986 m-am căsătorit şi în prezent sunt tatăl a doi copii. Sunt apreciat atât de colegi, cât şi de familie. Relaţia cu echipa din care fac parte este una de respect şi comunicare, indiferent de vârstă. Maistrul este un om foarte bun. De câte ori avem vreo problemă ne ia de după umeri şi ne ascultă calm, oferindu-ne sfaturi pe măsură. Ne informează despre orice schimbare, ba mai mult de atât, a creat un grup pe WhatsApp pentru a facilita comunicarea.”
„Schimbări mai sunt de făcut. La noi la tubulatură este frig, iar sistemele de ventilaţie fac mai mult zgomot decât noi. Cu toate acestea, am încredere că va fi din ce în ce mai bine. Personal, consider că munca în şantier aduce şi avantaje şi dezavantaje. Orice meserie practicată aici este riscantă, însă salariile sunt acceptabile pentru oraşul Galaţi.”
(P)
