Elena Isaia este născută la Galaţi, în primăvara anului 1971, iar discuţia despre evoluţia ei profesională o găseşte puţin emoţionată, dar cu zâmbetul la purtător.
„După absolvirea Liceului Mihail Kogălniceanu, liceu industrial în acea vreme, doream, ca mulţi alţi tineri, să urmez studiile universitare. După o încercare eşuată de admitere la facultate, pe 18 septembrie 1989 îmi începeam şirul lecţiilor maturităţii în Şantierul Naval Galaţi. Primul impact cu şantierul a avut loc încă de pe vremea în care eram la liceu, pentru că în ultimii doi ani de studii am făcut practică la Secţia Mecanică. Aici am fost ulterior angajată, ca lăcătuş mecanic montator agregate. Trecerea de la liceu direct în producţie, unde nu eşti neaparat protejat, chiar dacă eşti tânăr ucenic şi pe deasupra şi fată, a avut un impact destul de mare. Am făcut parte dintr-o brigadă care se ocupa de punerea în funcţiune a motoarelor, DG-urilor, compresoarelor, separatoarelor şi tot ce ţine de zona asta. M-am învăţat cu greul, la propriu, din prima zi în care am făcut cunoştinţă cu vaporul - un petrolier de 35000tdw. Colegul căruia i-am fost repartizată m-a trimis la sculerie să iau inventarul de scule, să le pun în lada grea de tablă şi să le târâi după mine pe vapor, scule pe care nici nu le-am folosit în acea zi. În timp a trebuit să mă adaptez şi să fac faţă condiţiilor de producție.”
Anul 1989, semnificativ pentru toţi românii, a rămas întipărit şi în memoria Elenei.
„Mă aflam pe un vapor venit din probe, în care unele tancuri trebuiau curăţate cu motorină. Un om era în tanc, iar altul, la gura tancului, îi dădea materiale pentru curăţat. La un moment dat, datorită faptului că era linişte, neobişnuită, am decis să urc nivel cu nivel şi abia pe punte am auzit zarva mare…. care avea să anunţe o serie de mari schimbări.”
Cu lacrimi în ochi şi glasul tremurând, Elena povesteşte despre unul dintre momentele dificile din activitatea ei.
„Munca într-un mediu dur m-a ambiţionat să depun eforturi, să învăţ pentru a da din nou admitere la facultate. După concediul de studii, timp în care am dat admiterea, am revenit la muncă, unde am fost repartizată la degresat vinciuri pe o barjă acostată în capătul săniilor de lansare de pe cală de la Secţia I. Era 23 Iulie 1990. Mergeam pe sanie până când ne întâlneam cu peretele vertical al barjei. Acolo ne aştepta o ciudăţenie de scară sprijinită pe cele 2 suprafeţe. Se pare ca pe vremea aceea protecția muncii nu era un element atât de important cum este astăzi… Iniţial m-am ferit să urc, dar la insistenţele colegilor am făcut-o. Nu puteam sta acolo la nesfârşit, iar la pauza de masă a trebuit să cobor din nou pe aceeaşi scară. De data asta am făcut-o într-un mod mai original, într-o alunecare plan paralelă cu peretele barjei, evident împreună cu scara neasigurată nici măcar printr-un punct de sudură. Intuiţia mea iniţială a fost confirmată, iar teama de a folosi scara a fost amplificată de perspectiva de a mă lupta cu Dunărea pentru viaţa mea, mai ales că nu ştiam să înot şi nici acum nu ştiu. Salvatorul meu, domnul Ionescu Gabriel, muncitor la Secţia I, a avut prezenţa de spirit necesară pentru găsirea soluţiei de a mă pescui din apă, fapt pentru care îi sunt recunoscătoare. La finalul acestui eveniment am primit însă vestea care avea să îmi schimbe viaţa: fusesem admisă la facultate, media mea fiind printre primele trei. De atunci au început cu adevărat încercările. Ziua munceam la vapor, degresam chiuloase sau curăţam de calamină motoare, iar seara, la facultate, mă aşezam în ultima bancă cu mâinile umflate, încă ‘’parfumate’’ cu iz de motorină. După zgomotul de la vapor, vocea lectorilor îmi părea o muzică binefăcătoare.”
”Salariată și studentă, în 1992 am făcut şi pasul schimbării stării civile, iar în 1993 deveneam mamă. În 1994 am absolvit Facultatea de Mecanică, specializarea subingineri sudură. După terminarea facultăţii am schimbat activitatea, dar în cadrul aceleași secții, am trecut pe poziţia de primitor-distribuitor al echipamentelor de armare ce urmau a fi montate la navă.”
În 1995 a avut ocazia de a face parte din echipa CTC vopsitorie dar, din cauza unor probleme personale, a ratat oportunitatea.
”În 1996 deveneam gestionar al sculeriei de la Secția Reparații Nave. Pentru o perioadă de aproximativ 3 ani am avut o responsabilitate mare și multe lucruri de învățat. Am devenit mult mai organizată, am aflat mult mai multe despre cum funcționa șantierul, am învățat să comunic cu oameni cu personalități diferite, să fac față diverselor situații, să rezolv probleme contratimp, am învățat să spun NU atunci când lucrurile nu păreau să urmeze calea corectă. Mi-a plăcut sentimentul de a fi o rotiță funcțională și foarte utilă în angrenajul secției. Experiența acumulată mi-a dat încredere că pot merge mai departe astfel că, în urma unui concurs, din cele cinci candidate, eu am fost desemnată secretara celor doi ingineri: Șef Corp – Dl. Dobrea Victor și Armare – Dl. Aruscuței Mihăiță. Saltul a fost uriaș. Noua activitate presupunea noi competențe și abilități, printre care folosirea calculatorului, copiatorului, faxului, folosirea limbii engleze în comunicare. Era necesară atenția distributivă, pentru că trebuia să comunic informații și să ţin legătura cu toate secțiile din șantier, să am un dialog cu clienții, autoritățile, dar şi cu toţi colaboratorii . Poate că iniţial am fost stângace. Acum zâmbesc amintindu-mi gafele făcute, însă oamenii învață din greșeli, dar mai ales, învață atunci când li se oferă încrederea de a-și repara greșelile.”
Ultimii 20 de ani la secretariat conțin multe experienţe, dar şi cunoștințe și aptitudini dobândite. Din adolescenta timidă care încerca să își găsească un scop bine definit în viață, Elena a ajuns astăzi o persoană comunicativă, încrezătoare, cu un zâmbet cald pe buze, menit să însenineze ziua oricui. Se spune că este ”omul potrivit la locul potrivit”. Nu s-a ferit nici de activități care ieşeau din sfera atribuțiilor ei. Astfel, în 2008 începe să redacteze seria de interviuri publicate în revista internă a Șantierului Naval Damen Galați, la primul număr având o contribuție de 6 articole. ”Consider că oamenii au nevoie de recunoaștere și de respectul muncii lor, aşa că am inițiat rubrica „Portret de Navalist”. Observam de fiecare dată emoția interlocutorului, şi azi o trăiesc la maxim chiar eu!”.
Pe lângă șirul de publicații, Elena s-a ocupat alături de colegii de la biroul Protocol și de organizarea unor evenimente precum Ziua Femeii, Ziua Copilului, Ziua Navalistului, minirevelioane. Creativitatea și ideile personale și le pune în practică realizând diverse decoraţiuni care înfrumusețează birourile din șantier. În anul 2012 primește titlul onorific de ”Șef Acțiune Verde” şi amenajează spațiile din interiorul şantierului. ”Sunt mândră ori de câte ori trec prin șantier și observ cât de mult au crescut copacii. Sunt mărturii vii ale implicării mele în acest proiect.”
”Am colaborat bine cu domnii directori, dar după ce dumnealor s-au pensionat, am primit o nouă provocare la schimbarea staff-ului, de a colabora cu noua echipă de conducere a Direcției Producție, acum mai numeroasă, fiind în subordinea Directorului Producție si a celor trei manageri pe parte de producție. Timpul de acomodare a fost scurt, astfel că acum colaborarea este armonioasă, bazată pe încredere, respect, atenție și, foarte important, pe comunicare!”
”De la tinerele generații, prim mentor fiindu-mi propriul fiu, am învățat că modestia nu e mereu o calitate, că trebuie să te apreciezi la justa valoare. De altfel, cea mai mare realizare a mea pe plan personal este fiul meu. Sunt mândră, atât de el, cât și de șantier, care reprezintă pentru mine nava propriei vieți.”
(P)
