Există o categorie aparte de indignare publică în România: aceea care se inflamează exclusiv pe teme locale și amuțește brusc când contextul devine internațional. Cazul Catedralei Mântuirii Neamului de la București este emblematic. Timp de ani întregi, spațiul public a fost bombardat cu sintagme precum „biserica ia banii săracilor”, „statul finanțează religia în locul spitalelor” sau „niciun leu public pentru ziduri sfinte”. Argumentele au fost tranșante, radicale, aparent de necombătut. Numai că istoria, atunci când e lăsată să vorbească fără patimă, are prostul obicei să infirme sloganurile.
Căci ceea ce în România e catalogat vehement drept „abuz al banului public”, în alte state europene, mult mai seculare și mai emancipate, este considerat un act firesc de protejare a patrimoniului și identității. Să ne uităm la Notre-Dame de Paris, catedrala „tuturor francezilor”, arsă în 2019. Zeci de titluri de presă vorbeau despre „elanul formidabil al donațiilor private”. S-a creat impresia că miliardarii francezi au rezolvat totul din buzunarul propriu, în timp ce statul doar a asistat emoționat din lojă. Numai că realitatea financiară, confirmată de Curtea de Conturi a Franței și de publicații precum Le Monde, este mult mai puțin romantică: statul francez a suportat o parte esențială a costurilor, fie direct, prin alocări bugetare, fie indirect, prin facilități fiscale masive acordate donatorilor. Pe scurt, dacă un mare conglomerat donează 100 de milioane, dar primește înapoi 60% sub formă de scutire fiscală, diferența o plătește contribuabilul, nu printr-un „transfer vizibil”, ci printr-o pierdere fiscală contabilă. Adăugăm aici banii puși la bătaie de Primăria Parisului, fondurile regionale pentru materiale de construcție și cheltuielile de funcționare post-restaurare preluate de stat și avem, în sfârșit, epifania stării de fapt: Notre-Dame a fost reconstruită deopotrivă din generozitatea cetățenilor și din bugetul public. Și, culmea, nimeni nu urlă pe străzile din Paris: „Dați înapoi banii de la catedrală și puneți-i la spitale!”. Nu pentru că francezii ar fi mai evlavioși decât noi, ci pentru că au înțeles ceva simplu: marile edificii spirituale, indiferent cui aparțin în acte, fac parte din memoria colectivă a unei națiuni.
Iar memoria nu se finanțează exclusiv prin SMS de 2 euro. Italia procedează la fel cu San Marco și Domul din Milano, Marea Britanie finanțează restaurarea la Westminster Abbey prin fonduri publice pentru patrimoniu, Germania a reconstruit Frauenkirche din Dresda cu bani de la landuri, Polonia investește în Jasna Góra, Grecia primește fonduri europene pentru Athos, iar lista poate continua.
Și atunci, întrebarea devine inevitabilă: De ce la Paris, Dresda sau Varșovia se numește „protejarea patrimoniului”, iar la București „risipă”? Dacă vrem să fim europeni nu doar la paradă, ci și în reflecția publică, ar trebui să aplicăm aceleași măsuri și aceeași logică. Altfel, riscăm să devenim o țară în care tot ce e al altora e „patrimoniu”, iar tot ce e al nostru e „exces”.
