În volumul omagial, apărut după moartea lui Teofil-Eremia Grigorescu, au fost publicate și emoționantele aprecieri ale Reginei Maria (care îl prețuia enorm pe general): "Uitarea nu va putea niciodată șterge numele aceluia a cărui amintire trăiește în sufletul unui popor".
Într-adevăr, Eroul își trăiește eternitatea în Mausoleul de la Mărășești, în sarcofagul din sala centrală, pe a cărui lespede sunt gravate cuvintele: "Străjerii de la Poarta Moldovei, care au pus stavilă poporului vrășmaș, făcând stâncă împrejurul meu, au scris cu sânge pe crestele de la Slănic, Oituz, Cașin și Mărășești: „Pe aici nu se trece!”". Așa cum mereu s-a aflat în mijlocul ostașilor săi, tot astfel, EROUL este împreună cu miile de bravi luptători care s-au jertfit pentru neam și țară, pentru România.
Totuși, constatăm cu oarecare mâhnire, că in pofida meritelor sale incontestabile activitatea și personalitea sanu sunt prioritare pentru cercetarea științifică și nici nu sunt prea prezente pe agenda instituțiilor de cultură sau ale celor militare, cele mai multe referiri fiind ocazionale, conjuncturale, determinate, mai ales, de prezentarea fie a operațiunilor din timpul Primului Război Mondial, fie de studierea unor aspecte ale fenomenului militar.
Mezinul familiei învățătorului din Golăşei
În continuare, prezentăm câteva informații despre conjudețeanul nostru, care a văzut lumina zilei la 28 noiembrie 1863, în cătunul Golășei, astăzi cartier al orașului Tg. Bujor, județul Galați, ca al patrulea copil în familia învățătorului Grigore Grigorescu și al Mariei (născută Cazacu). Era mezinul familiei, după Dumitru, Constantin și Sevastia.
Caracterizat de un profund patriotism, de o mare probitate morală, pasionat cunoscător al istoriei naționale, le-a insuflat subordonaților săi simțul răspunderii prin ținuta sa demnă, curaj, tenacitate, stăpânire de sine și extraordinara sa capacitate de organizare, conducere și mobilizare. Deviza sa, "Numai acela e învins, care se crede învins!", demonstrează de ce marile unități comandate de acesta nu au cunoscut înfrângerea.
Mărășești, mormântul iluziilor germane
Punctul culminant al gloriei ilustrului general a fost victoria de la Mărăşeşti, împotriva marelui spărgător de fronturi - mareşalul Mackensen, unde eroicii ostaşi români cântau în tranşee: "Foaie verde meri domneşti/ Lupte ca la Mărăşeşti/ Pământul n-a mai văzut/ Şi nici nemţii n-au avut/ C-aşa iad de foc şi fum/ N-a fost decât la Verdun". Cu adevărat, "n-a fost decât la Verdun", pentru că, pe frontul românesc, Paul von Hindenburg, şeful Statului-Major german, a trimis artileria şi divizia de la Verdun, România devenind un "paratrăsnet imens care a atras asupra sa tot uraganul care sufla din toate părţile orizontului".
La finalizarea ostilităților din torida vară a lui 1917, Generalul a emis un ordin de zi care se încheia apoteotic: "Mărășeștii au fost mormântul iluziilor germane". Mai mult chiar, în discursul memorabil către Armata Română, după bătălia de la Mărășești, el rostea aceste cuvinte profetice: "La Siret, în focul urii răzbunătoare, nesocotind risipa sângelui, ați smuls biruința cea mare, ați făcut să reînvie în mintea tuturor amintirea glorioasă a străbunilor noștri, ați atras admirația lumii întregi. Din sângele vostru se va ridica, curat și măreț, o țară românească a tuturor românilor."
Calitățile sale excepționale l-au făcut învingător în încleștarea titanică din Epopeea Mărășeștiului, redată cu accente celeste, de un alt virtuoz al condeiului, Vasile Pârvan, în "Rosalia": "In mortem commilitonum:… Viteji au fost flăcăii tăi, o Patria mea frumoasă, pretutindeni unde ți-au apărat moşia de năvala duşmană. Dar nicăeri sufletele lor n-au ars de un foc mai mistuitor ca la Mărăşeşti şi Târgul-Ocnei. Aici ei n-au mai avut nici speranţa înaintării, nici credinţa rămânerii pe loc. Și totuși flăcăii tăi n-au dat înapoi: împresurați, s-au despresurat; mânaţi înapoi, s-au întors îndărăt... Au învins, pentru că a muri nu puteau; căci în sufletul lor era acum puterea tuturor strămoşilor, era viaţa nemuritoare a rasei dacoromane, era voinţa de a birui a Romei eterne... Îngenunchiaţi, voi ce ați rămas în viaţă, înaintea maiestății celor ce au căzut la Mărășești și Târgul Ocnei! Acolo s-a făurit din nou, prin moartea incomparabilă, pactul vieții eterne a rasei noastre".
"Pe aici nu se trece!"
Iar "pactul vieții eterne a rasei noastre" a fost parafat cu sângele vărsat pentru onorarea magicelor cuvinte "Pe aici nu se trece!" Evident, inima compatrioților noștri tresaltă și astăzi la auzul acestor sfinte cuvinte. Aflat în culmea gloriei, de fiecare dată când era elogiat, Generalul replica cu modestie ceea ce afirmase în Aula Universității din Iași, cu prilejul conferirii <<Sabiei de Onoare>> de către Academia Română: "Nu am făcut altceva decât să ascult un ordin al ţării mele, l-am ascultat și nu am dat voie dușmanului să treacă". Aureola de Omnia vincit a marelui erou a debutat la Oituz, sub nimbul "Pe aici nu se trece!" și s-a consacrat prin "Nici pe aici nu se trece!" la Mărăşeşti.
Cu geniala sa expresie, titanul Nicolae Iorga evidenția în ziarul Neamul românesc: "Din întâia zi de mobilizare până azi, generalul Grigorescu n-a cunoscut repaosul, liniștea sufletească; el n-a avut ca mângâiere decât concertul ghiulelelor și freamătul oștilor și al armatelor. Deciziunile lui sănătoase și pline de tact au dat naștere la cuvintele istorice «Pe aici nu se trece!». Încrederea ce soldații și ofițerii au într-însul a făcut să se zică despre el că e ostașul victoriilor și că acolo unde comandă el nu se poate să nu învingem.
Constantin Kirițescu, artizanul celor trei volume ale "Istoriei războiului pentru întregirea României 1916-1919", realiza și el o imagine remarcabilă a Eroului: "Era întruchiparea tipului clasic al soldatului de rasă, mândru ca un muschetar, viteaz ca un cavaler medieval. Pe lângă acestea, o solidă educație militară și tehnică, un ochi sigur și o energie de fier.... Deviza lui «Pe aici nu se trece!» devenise celebră. Cu faima ei trecuse generalul de pe frontul Oituzului pe acela al Mărășeștilor. Domina cele mai grele situații printr-o neturburată încredere în sine."
Ministru de război, nu şi mareşal
În ciuda victoriilor din 1917, anul 1918 a debutat sub semnul tragediei, încheindu-se însă apoteotic, în ciuda tuturor previziunilor pesimiste. Prin retragerea Rusiei din război, în urma revoluției bolșevice, România a rămas descoperită pe frontul est-european și a fost silită, împotriva voinței ei, să încheie un armistițiu, apoi o pace separată cu Puterile Centrale, neratificată însă de Regele Ferdinand. Silită de tratatul de pace să depună armele, armata română a reintrat în luptă în toamna lui 1918, odată cu ofensiva forțelor Antantei în Balcani. Înfrângerile succesive și retragerea Puterilor Centrale din estul Europei duc la încheierea marii conflagrații și la includerea României printre puterile învingătoare.
În ziua de 1 decembrie 1918, generalul de armată Eremia Grigorescu i-a întâmpinat, în calitate de proaspăt ministru de război în guvernul Coandă, pe suveranii României, Regele Ferdinand I și Regina Maria, la revenirea lor triumfală în Bucureștiul eliberat. Chiar în clipele în care, la Alba Iulia, se vota Unirea Transilvaniei cu țara, noul ministru i-a înmânat Regelui Ferdinand bastonul și brevetul de mareșal, grad onorific care nu exista încă în armata română. Primind însemnele, Regele Ferdinand a menționat că onoarea de mareșal nu i se cuvine lui, ci generalului Grigorescu și celorlalți generali care se distinseseră în timpul Marelui Război.
Cu onestitate trebuie recunoscut că Eremia Teofil Grigorescu a fost, alături de Alexandru Averescu, Constantin Prezan și Gheorghe Mărdărescu, unul dintre marii generali ai Armatei Române din timpul Războiului de Întregire Națională. Totuși, Eroul de la Mărășești nu face parte din casta celor opt mareșali (regii României: Carol I, Ferdinand I, Carol al II-lea și Mihai I; foştii militari de carieră Alexandru Averescu și Constantin Prezan, regele Alexandru I al Iugoslaviei şi Ion Antonescu, cel de-al treilea militar de carieră) ai României, de fapt corect este mareșali ai armatei române.
"Să ne trăiești viteze, spre-a neamului mândrie"
Generalul Eremia Teofil Grigorescu, supranumit "Omnia vincit", nu a biruit-o pe Thanatos și a murit neașteptat, pe 19 iulie 1919, la doar 56 de ani, răpus de gripa spaniolă, epidemie care a făcut mii de victime la sfârșitul Primului Război Mondial.
Încheiem această succintă prezentare a conjudeţeanului nostru cu un pasaj din eseul lui Vasile Pârvan "In mortem commilitonum": "Somn ușor, somn lin, camarazii mei, copiii mei! Somn blând! Voi ați prelungit cu vârsta voastră fragedă anii nemăsurați ai patriei!"
Iar în final, intonăm solemn o bijuterie muzicală, creația lui Aurel A. Bobescu, "Marșul Armatei 1-a" (pe care Eroul Teofil-Eremia Grigorescu a drapat-o cu faldurile Gloriei!): "Să ne trăiești viteze, spre-a neamului mândrie,/ Tu ce-ai adus la viață străbuna vitejie /Și-ai reînscris cu aur bătrâna zicătoare/ Că-n cartea omenirei: Românu-n veci nu moare/".
