Aici (se) hodineşte robul lui Dumnezeu...
şi mă întreb: cum, adică?...şi nu-mi vine să cred
că ieri mă salută şi-mi răspunde la salut,
iar astăzi n-am ce să mai văd şi ce să mai aud,
n-am decât să regret,
să spun că destinul a fost blând (ori a fost crud)
că s-a închis (pentru totdeauna) uşa unui secret,
şi s-a deschis (pentru totdeauna) uşa altui secret!
Şi cică (se) hodineşte dincolo, acolo...
şi mă întreb: unde, adică?...şi-mi vine să cred
că nu există nici un fel de „aici”,
nici un fel de „acolo/dincolo”,
nici un fel de plecare şi nici un fel de secret,
că totul e o mulţime infinită de răni şi cicatrici,
o desfăşurare şi o înfăşurare de pulbere şi scrum,
o continuă dez/iluzie printre „atunci” şi „acum”!
