Unii dintre românii noștri sunt de-a dreptul fascinanți. Dacă îi asculți la o cafea sau, mai nou, pe grupurile de Facebook, ai senzația că România nu e doar o țară, ci un fel de „stație de încărcare” pentru univers. Nu zice nimeni că nu avem o țară frumoasă, dar mândria națională a luat-o serios pe arătură sau, mai bine zis, prin galerii subterane.
Dacă întrebi un „expert” în dacologie, Munții Carpați nu sunt niște simple ridicături de pământ rezultate din încrețirea scoarței terestre. Nu, domnule! Ei sunt ba un dragon pietrificat care așteaptă să se trezească, ba adăpostesc o sală uriașă cu tehnologie lăsată de o civilizație antică (probabil dacii, cine altcineva?). Mai mult, prin Bucegi trec niște vortexuri energetice atât de puternice încât alimentează cu „vibe-uri” bune întreaga planetă. Iar scrisul? Sumerienii sunt niște mici ucenici; dacii scriau deja romane când restul lumii încă desena bețișoare pe nisip. Limba noastră? E „mama tuturor limbilor”, din ea s-ar fi tras și latina, și sanscrita, și probabil și jargonul de cartier.
Sunt narațiuni fascinante, menite să ofere un destin excepțional unui popor care, în restul timpului, se luptă cu birocrația, corupţia și gropile din asfalt. Totuși, acest sindrom al „neamului ales” nu este un produs exclusiv românesc, ci o formă de compensare psihologică ce bântuie fiecare neam, chiar și pe cele vecine.
Dacă treci Dunărea la bulgari și îi întrebi cum stă treaba, o să afli că Bulgaria este, de fapt, leagănul civilizației. Ei sunt „națiunea primordială” și au statul cu cea mai lungă continuitate din istorie. Și la ei pământul e „găurit” de tuneluri energetice și energii speciale care îi fac unici.
Dacă ne uităm la nord, la vecinii unguri, povestea devine și mai mistică. Pentru ei, limba maghiară nu e doar o limbă fino-ugrică, ci o unealtă unică în lume, atât de specială încât unii mai îndrăzneți susțin că poporul lor e „venit din altă lume”. Ei au fost ghidați aici de „Cerbul Miraculos” și au misiunea sacră de a fi „scutul civilizației”. Practic, în timp ce noi salvăm lumea cu energia din Bucegi, ei o apără cu scutul lor mitic.
Se pare că nu suntem singurii amuzanți care, din sărăcie și frustrări istorice, ne visăm Făt-Frumos și Ileana Cosânzeana. Fiecare popor are nevoie de o doză de mitologie ca să suporte realitatea de la ghișeu sau prețul de la pompă. Dar trebuie să ținem cont că mândria națională e ca sarea în bucate: e bună, dar, dacă scapi prea multă, nu mai poți mânca nimic.
Problema apare când pendulăm între extreme: ori ne vedem buricul pământului, ori ne pictăm în cele mai negre culori. Iar această a doua variantă, la fel de populară, vine adesea „importată” de la unii români plecați, care au descoperit între timp cât de rău și necivilizat este locul de unde au venit. Adevărul, ca de obicei, nu e nici în vârful muntelui sacru, nici în galeria subterană a complexelor. E undeva pe potecă. România nu e nici centrul universului, nici periferia lui. E o țară cu bune și rele, cu povești - unele frumoase, altele mai puțin frumoase.
