Din când în când, răbdările lui Unu
încep să fiarbă, ţipă, dau în foc...
şi toate întâmplările Luminii
(de sus, de jos, de mod, de timp, de loc)
se-mbrăţişează laic, se destramă
cu sfânt preludiu, hohotesc înalt,
ca un postludiu al ne/mărginirii
în dulce şi amar, rece şi cald,
prin tot ce mai înseamnă Tot din toate:
singurătate-n singularitate!
Ce hal de Unu (?!)...(poţi să zici aiurea,
mirându-te-ntrebându-te-ntr-un fel
psiho/frenetic, tragicomic, tandru)...
respinge-adeverirea prin duel
cu Sine, că minciuna-ntrepătrunde,
ia forma tributară unui vis
şi unui gând continuu-n Mişcare
pe sens şi rost şi veşnic interzis (!?)...
eşti sigur că nu stai într-o-ntâmplare
de timp şi spaţiu-n risc şi ne/răbdare (!?)
