Şi mă întreb mereu, de-atunci:/ oare al, a, ai, ale...cui?
şi nici o vorbă, nici un semn.../ oare de ce nu vrei să-mi spui?
să-ţi fi făcut vreun pocinog/ fără să vreau, fără să ştiu?
te-ai supărat c-am fost născut/ devreme? inutil? târziu?
sau, pur şi simplu, sunt în plus,/ indezirabil pe rotund?
ori steaua mea-i un substantiv/ schilod, murdar şi muribund?
Încă mai am curaj să-ţi spun:/ eşti un viclean rău şi urât!
tu mi-ai suflat în stea...şi râzi/ că mi se zbate mura-n gât!
tu mi-ai umblat la vis, la dor/ şi la cărare şi la drum!
şi de pe cerul meu curat/ mi-ai şters desenele de fum!
tu eşti deştept şi taci ca un.../ (o, doamne, ce era să zic!)...
şi mă consideri nul, nebun,/ nod şi netrebnic şi nimic!
Te-am fluierat la geam, la gard,/ oricum, oriunde şi oricând...
te-ai prefăcut absurdomut,/ şi chiorolog şi contrasfânt!
şi te-am rugat foarte frumos,/ dar n-ai catadicsit să-mi spui!...
cred că răspunsu-i scurt şi clar:/ al, a, ai, ale...nimănui!
