Deschidere - Viaţa Liberă Galaţi

Mult iubite și  stimate Moş Crăciun,

Având în vedere marea sărbătoare creştină care se apropie, pe care cu legitimă mândrie o numim Crăciun, după numele Dumneavoastră, avem onoarea să vă raportăm că am îndeplinit toate sarcinile ce ne revin în calitate de conducători mai mici sau mai mari ai poporului român.

Astfel, începând din august, noi am supus la vot în consiliile locale bugete consistente pentru întâmpinarea aşa cum se cuvine a acestei alese sărbători. Acolo unde a fost cazul am tăiat şi de la investiţii, de la rechizite, am tăiat primele profesorilor, în general am concentrat toate fondurile disponibile, încât oamenii să se bucure de venirea Crăciunului.

Începând din septembrie, echipele noastre au identificat pe teren brazii ce trebuie amplasaţi în instituţii, în parcurile de la oraşe şi sate, în intersecţii, în autogări, peste tot pe unde spaţiul permite.

Încă din luna noiembrie am luat măsuri ca toţi colindătorii de tip tramvai, metrou, stradal, instituţie etc. să fie toleraţi în mijlocul nostru în semn de recunoştinţă pentru efortul lor de a disemina cât mai devreme mesajele Crăciunului în inimile românilor. Am demarat acţiuni specifice pentru a grăbi acest proces, respectiv ca să înceapă colindatul chiar din septembrie, imediat după Sărbătoarea Recoltei, dar ne-am lovit de refuzul hotărât al tuturor, chiar şi cerşetorii şi aurolacii au refuzat argumentând că nici chiar aşa!

Urmând strălucitul exemplu al celui dintâi primar al ţării, primarul Capitalei noastre iubite, tovară... domnul Sorin Oprescu, cel care în anii trecuţi a obţinut rezultate deosebite cu ocazia acestei sărbători, realizând recorduri mondiale la cei mai mulţi Moşi Crăciun adunaţi la un loc, la cel mai lung cârnat afumat şi la cel mai mare tort cu frişcă, noi vom organiza manifestări similare şi vom doborî recordurile primarului Oprescu, adăugând alte şi alte recorduri demne de a fi trecute în Guiness Book, spre încântarea maximă a maselor largi, populare: cea mai mare iahnie de fasole la cazan, cel mai lung cârnat neafumat, cea mai brânzoasă plăcintă, cele mai multe nuci date de-a dura, cele mai multe colinde de Ştefan Hruşcă.

Eforturile noastre s-au canalizat în special spre iluminatul artistic stradal. Delegaţiile noastre au vizitat toate ţările Pământului, începând de astă-primăvară, pentru a identifica cele mai bune oferte în materie de iluminat de Crăciun. Până la urmă, ca în fiecare an, am achiziţionat instalaţiile de la turci, pentru că ei, nefiind creştini, nu pun mare preţ pe aceste sisteme electrice, dar noi oricum le-am plătit la preţ dublu sau triplu, pentru că nu e frumos să te zgârceşti la Sărbători. În plus, instalaţiile sunt şi de o calitate relativ redusă, se defectează şi nu mai pot fi folosite şi anul următor, ceea ce este întru totul pe placul românilor, care nu doresc an de an aceleaşi lumini.

Putem raporta, stimate Moş Crăciun, că în oraşele noastre au fost aprinse încă din luna noiembrie milioane şi milioane de beculeţe, existând în acest sens chiar un fel de întrecere între primari: care pune mai multe luminiţe prin oraş. În Bucureşti, în Galaţi, în Mioveni, în Bistriţa, în Timişoara, pe cuprinsul întregii ţări au izbucnit simfoniile cromatice ale milioanelor şi milioanelor de beculeţe. Aşa cum românii îşi rup sacoşele prin magazine cumpărând chiar şi produse de frupt, deşi e post, vrem şi noi să rupem contoarele, chiar dacă avem cartiere sau chiar oraşe întregi fără căldură, sate neelectrificate, şcoli cu restanţe la energia electrică, familii care stau pe întuneric în mijlocul oraşelor. Nu precupeţim niciun efort. Ce sărbătoare ar fi aceea, iubite Moş Crăciun, fără cele cuvenite pe mesele românilor şi fără mii şi mii de kilowaţi revărsaţi pe străzi? Noi vrem să simtă toată lumea spiritul Dumneavoastră, al Crăciunului. Or, ce spirit de Crăciun e acela sub 1.000 de kilowaţi?

Ne-am pregătit de sărbători chiar şi în campania electorală, când am împărţit poporului resurse bugetare suplimentare, aşa-numite pomeni electorale, ca să aibă cu ce petrece Crăciunul. Şi, stimate Moş Crăciun, ca o încununare a efortului nostru, preşedinte a ieşit chiar tizul dumneavoastră, domnul Klaus.

Am luat măsuri pentru aprovizionarea suplimentară a magazinelor deoarece în această perioadă românii, ne scuzaţi de expresie, bagă în ei ca sparţii, cum ar spune popular chiar ei, românii. Noi ne-am îndeplinit cu succes sarcina de a-i antrena pentru aceste excese de Ziua Naţională, când am împărţit sute de mii de porţii de fasole în toată ţara. Românii au dovedit atunci că au stomac de patrioţi, aşa cum vor dovedi că au şi stomac de creştini. Având în vedere acest spirit al Crăciunului, am alocat resurse suplimentare - umane şi logistice - la serviciile de Salvare, la spitalele de urgenţă şi la secţiile de dezalcoolizare.

Avem informaţii că în tumultul luminilor, al sarmalelor, al discursurilor, anumite categorii de cetăţeni aduc vorba şi de Isus Hristos, dar această problemă nu intră în sarcinile noastre. Noi trebuie doar să asigurăm fericirea poporului, chiar cu preţul nefericirii lui.

În speranţa că sunteţi satisfăcut de rezultatele noastre deosebite pe linie de Crăciun, vă dorim, mult iubite şi stimate Moş, un zbor lin cu sania şi fie ca lumina sfântă a stelei de Crăciun să vă călăuzească şi pe la casele noastre. Le veţi recunoaşte uşor după uşile sparte de mascaţii de la DNA.

Sunt prieten, pe Facebook, cu o ceaşcă de cafea. Mă întâmpină dimineața cu un chip surâzător desenat în caimac și cu o urare de zi bună. Niciodată nu spune ceva despre ea, dar vrea mereu să știe totul despre mine. E o ceașcă tare curioasă. Și empatică: varsă câte o lacrimă de câte ori mă încearcă un necaz, se revoltă odată cu mine - și atunci chipul zâmbitor din caimac se transformă într-o pată hidoasă ‒, iubește ce iubesc eu și urăște tot ce urăsc. Uneori se supără și împroașcă peretele cu zațul unor cuvinte amare, greu de rostit. Dacă o cert, îmi zvârle cafeaua fierbinte în față. Apoi se retrage într-un sertar virtual și n-o mai văd cu lunile sau dispare de tot.

Mai sunt prieten și cu câțiva trandafiri. Unii, abia ieșiți din strânsoarea sepalelor, boboci setoși de lumină; alții, deschiși larg, lăsând parfumul imaginar să iasă din catifeaua petalelor. Toți poartă deopotrivă, cu delicatețe, podoaba fină a unor stropi de rouă. Și trandafirii îmi urează o zi bună. Din adânca lor sensibilitate vegetală, scot aforisme care nu de puține ori îmi fac ziua mai bună cu adevărat. Alteori mă enervează romantimsul lor dus până la ridicol, dar cum să le reproșez așa ceva? Ei sunt responsabili, pe Facebook, îndeosebi cu iubirea,  cu sentimentele frumoase, în general. Cu omenia, cu idealismul, cu puritatea. Sunt și ei la fel de empatici precum ceașca de cafea, la fel te mângâie uneori, iar alteori te zgârie, încât nu odată am avut impresia că ar fi reîncarnarea ceștii dispărute - dacă se poate spune așa ceva despre o plantă.

Şi câteva păsări îmi sunt amice. În zbor, aripile lor îmbrățișează ceruri nespus de albastre. Pescărușii sunt sensibili, postează versuri de un lirism copleșitor. Vulturii au opinii politice ferme și sunt severi în judecățile lor. Bufnițele, simbol al înțelepciunii, îmi servesc citate din Petre Ţuţea și din Octavian Paler. Citate din Dan Puric primesc de la câteva ii românești, de la biserici din lemn, de la troițe și de la câțiva țărani cu bărbi albe - căci am și așa ceva în lista de prieteni. Când nu sunt de acord cu ei și zvârl la gâște bobul de înțelepciune din aforisme, se supără și ei și pleacă din lista mea. Trântesc ușa tare, de-mi sar postările de pe perete, cum fac și ceștile de cafea când pleacă, și trandafirii, încât am impresia că sunt de fapt aceiași prieteni sub altă înfățișare.

Mi-au intrat în listă și câteva femei cu trei mâini. Două ale lor și una ținându-le drăgăstos de mijloc, tăiată de la umăr. Albumele foto al femeilor cu trei mâini conțin cești de cafea, trandafiri înrorurați, păsări în zbor, peisaje rustice, aforisme lipite pe vederi cu cești de cafea, cu trandafiri, cu păsări, cu nesfârșite ceruri albastre.

Mi-am propus să nu mă mai supăr niciodată pe acești prieteni, sau măcar să nu le arăt asta, oricât de capricioși ar fi, oricât m-ar năclăi cu citate siropoase din Coelho, oricât m-ar scoate din sărite cu pozele lor copiate de la unii la alții. Ceștile de cafea, trandafirii, bufnițele sunt totuși niște oameni. N-au nume, n-au e-mail, n-au un loc al lor pe pământ, n-au copii, n-au realizări de niciun fel. Sunt oameni care n-au curaj să spună: ceașca aceasta sunt eu!

Simt o suferință cumplită îndărătul acestor identități trucate. De aceea mă străduiesc - și îi rog pe toți să facă asta - să fiu mai atent cu ceștile de cafea. Sunt fragile, una-două se sparg! Şi le rog: fiți măcar pentru o clipă oameni ca să vă pot întinde, ca oamenilor, o mână!