Românii de afară au în ei un farmec aparte. Ceva - strigător la cer de vizibil - se ţine tot timpul după ei. Sau, mă rog, în jurul lor.
Lumpenproletari sau nu, zidari sau doctori, ingineri fără de patrie sau îngrijitori de bătrâni, corporatişti sau pur şi simplu oameni sătui de flegma ultimilor 30 de ani - toţi sunt uniţi, dincolo de limbă, de un şir de gânduri terminate invariabil cu o decizie: afară.
Bineînţeles că poveştile sunt, fiecare în parte, unice. Bineînţeles că decorul e întotdeauna altul.
Mulţi au în ei farmecul acesta încă dinainte de a face primul pas. E, de fapt, ceea ce îi scoate afară. Chemarea.
Alţii capătă acest farmec, inevitabil, pe parcurs, după principiul "pofta vine mâncând". E ca atunci când pui o piesă la strung şi ştii exact, încă de la început, ce o sa iasă.
Farmecul din discuţie pare a fi liantul care ne uneşte pe noi toţi, ăştia de afară. Limba românească ne face să vorbim la fel, să comunicăm eficient unul cu altul, însă farmecul acesta e numitorul comun care ne face să gândim la fel. Sau, mă rog, aproximativ la fel, dar în mod sigur în aceeaşi cheie şi fără prea multe note discordante.
Zilele acestea, Alina primește o lecţie despre care nu cred că a citit până acum în nicio carte. Bine ar fi să și învețe ceva din ea, altfel degeaba creştem intelectuali.
Lumpenproletarii s-au urcat la catedră - elegant precum vântul, şi nu vulgar ca minerii! - și au trimis profesorii, liniștiţi, în bancă, într-o răsturnare cu fundul în sus a lumilor.
Aceleași reguli se aplică: se ascultă cu atenție, nu se întrerupe prezentarea, nu se copiază, iar plagiatele se pedepsesc cu retragerea diplomei și sunt acceptate doar între ghilimele și sub forma de citat: "M**e PSD!", Alina! "M**e PSD!", Mircea! Se poate practica singur, acasă, în faţa oglinzii, cu multă intonație. Oferă satisfacție personală imediată. Ca metodă repetitivă de învăţare se poate scrie cu creta de o sută de ori la tablă: "M**e PSD!". De preferat, însă, incantațiile din mijlocul unor mulțimi, într-o piață publică. Ca într-o biserică unde cerul ne e cupolă, religie limba romană, iar lumina telefoanelor lumânare pe obiceiurile lor de neamuri proaste.
Îmi spunea odată un prieten: "România e mama mea! Păi dacă îl vezi pe unu' că o violează repetat, aşa vreo treizeci de ani la rând, iar tu stai şi te uiti ca prostu', pentru că ai mâinile şi picioarele legate, dar nu ai căluş la gură, ce faci? Îi spui frumos "domnule, vă rog, să nu o mai violaţi pe mama!?" sau treci la lucruri mai serioase? Diferenţa nu stă în inteligenţă, ci doar în percepţie. Unii dintre noi nu percep realitatea de acum ca pe un viol. E doar o chestie de timp".
Atât dorinţa de a explora lumea, cât şi efortul în sine sunt calităţi pe care dacă nu le ai - dar totuşi eşti intuitiv sau forţat, din diverse motive, să ieşi afară - le vrei. Odată primul pas făcut, evoluţia individuală este uriaşă, schimbările sunt majore şi de multe ori atât de rapide încât rămâi fără aer în piept.
În lumea celor de afară suntem nişte avataruri. Ne integrăm perfect, iar unii dintre noi au - invariabil - menirea să schimbe chiar şi lumea asta în mai bine.
Cum adică ce înseamnă "afară"? Afară în stradă. În sensul de afară, şi nu în casă.
