Pe 22 Decembrie 1989, eram la Focşani. Îndrăgostit şi în armată. Ajunsesem înapoi în unitate pe 19 decembrie, dintr-o permisie. Pături în geamuri, beznă pe platou, tropăituri de bocanci şi zornăit metalic. (Tolba de merinde era plină cu gloanţe, câte 300 de fiecare soldat). Şoapte gâtuite şi monosilabice şi o frică mai adâncă decât frigul.
După rutina alinierii, pe platou o umbră de maior ne spunea ce se întâmplă. Practic, nu ştiam nimic, decât că nu ştim de partea cui suntem. Vreo doi colegi de-ai mei au făcut pasul înainte şi au depus armele. Au avut curajul să spună ca ei nu vor omorî pe nimeni, după care au dispărut în arest. Eu unul eram înmărmurit (frică, frig, admiraţie: eram toţi nişte copii de 18 ani, câtă minte şi înţelepciune îţi trebuie la 18 ani să înţelegi de fapt ce se întâmpla!? Câtă viziune şi cât discernământ!?...)
Am fost provocat zilele trecute, pe web, să dau o dovadă, una măcar, cum ca românii ar fi un popor de proşti. Băi, aţi înnebunit cu toţii? Vă dau ‘jde mii de dovezi dacă vreau, dar uite, azi numai încă una, dacă nici măcar nu l-aţi citit pe Ţuţea...
Eram în sala de mese. Începuseră turele. Opt ore la somn, opt ore la veghe, opt ore în tranşee săpate în jurul unităţii. Era cod roşu - "Mircea cel Bătrân" sau "Mihai Viteazul", nu mai ţin exact minte, o prostie din asta, oricum ştiu bine că nu era "Alexandru Ioan Cuza", mă gândeam că ar fi fost frumos să fie Cuza, gălăţean de-al meu. Eram, deci, în sala de mese când am auzit primele ţipete. "Se trage din turn, trag în noi băăă’!" - "Ce turn, unde?" - "Turnul de apă, ăsta bă’ de aici, de lângă noi!".
Între unităţi - vreo trei, a noastră de infanterişti sanitari, unii de la artilerie şi o unitate de tancuri - era un turn, care furniza apă la toată zona.
A început atunci un vis urât. Isteria este un duşman foarte mare, mai ales atunci când eşti prost sau, mai rău, înconjurat de proşti. Toată lumea în jurul meu alerga, în toate direcţiile, am început atunci să aud primele şuierături de gloanţe. Arma mea era un ciomag, de fapt. (Hotărâsem nu numai să nu folosesc gloanţele, dar nici măcar să nu pun încărcătorul la armă. M-am gândit eu, cu mintea mea de atunci că: unu, în felul ăsta sigur nu omor pe nimeni şi doi, dacă e să mă omoare cineva o va face un amator, dar nu un profesionist, un profesionist vede că nu am nici măcar încărcător... hm...)
Nu puteam deci să trag, dar puteam să mă ascund, nu!? Căutându-mi un loc nimeresc la uşă, lângă un soldat tumefiat, roşu la chip precum racul. Arma la piept, ţinută strâns în poziţie de tragere, degetul pe trăgaci (avea şi încărcător, nu ca mine), picioarele puţin desfăcute, privirea oţelită şi respiraţia şuierătoare şi sacadată: "Hu, hi, hu, hi, hu, hi..". După care odată fandează spre deschizătura uşii şi cu o disperată hotărâre şi ochii închişi începe să tragă spre turnul de apă: "Thu, du, du, du, du...".
Dar asta nu a fost tot. Zgomotul ăla infernal a fost estompat parcă deodată, ca printr-o magie, de un alt fel de zgomot. Îl mai auzisem în trecut, dar nu îi dădusem atenţie, nu merita, acum însă îmi prinsese urechile ca într-un magnet. Era scârţâitul unor şenile, un tanc lua poziţie de tragere lângă turnul de apă. "Aha, trag ăştia cu butoiaşe, ha, ha, ha, lasă că văd ei acum", mi-a spus soldatul roşu. Ţin minte că aveam clară în cap intenţia să întreb ce sunt alea butoiaşe, dar nu am mai apucat, dintr-o dată am simţit în stomac cum mă bătea unul, metodic şi sistematic, pe dinăuntru: "Pfum, pfum, pfum" - implozii care îmi zgâlţâiau măruntaiele şi le ridicau sus în cap, să îmi astupe urechile şi să se zgâiască prin ochii mei să vadă ce se întâmplă afară...
.......
Epilog. Turnul de apă a fost ciuruit. Nu am avut apă vreo două săptămâni, toate trei unităţile militare. Nu au găsit pe nimeni în turn, nu fusese nimeni acolo. Aşa cum nu fusese niciodată nici o coloană de securitate care ar fi venit de la Bacău să cucerească Focşaniul.
Aşa cum nu a fost niciodată niciun terorist. Teroriştii am fost şi suntem noi. Şi terorişti, şi proşti pe deasupra. Da’ proşti de bubuie.
