„Știi, Românie, m-am gândit să semnăm un contract noi două: să mă accepți și tu pe mine așa cum eu te accept pe tine! Iar eu îți voi da dragostea mea pe vecie. Eu te accept pe tine așa săracă, flămândă, fără vlagă, jefuită și cotropită de hoții noștri și ai Europei. Iar tu va trebui să mă accepți așa cum sunt acum. Ce zici? Promit să nu te deranjez prea mult, doar o dată pe an. Chiar și mai rar”. Așa începe mesajul emoționant pe care gălățeanca Veronica Gheorghiu ni l-a trimis la redacție. Amare, sincere și pline de dor sunt gândurile în care se regăsesc majoritatea românilor pentru care luna august înseamnă revenirea în țara natală.
În aceste zile, în care vămile de intrare în România devin tot mai aglomerate, am primit la redacție un impresionant mesaj scris cu sufletul de gălățeanca Veronica Gheorghiu. Pentru că în cuvintele ei se regăsesc, cu siguranță, mulți dintre românii din Diaspora, înainte de a vi-l oferi spre lectură, am rugat-o pe autoare să ne povestească ce anume a inspirat-o.
Veronica a avut o copilărie modestă, dar fericită. „În schimbul lucrurilor materiale am avut dragoste părintească infinită”, ne-a mărturisit ea. Absolventă cu medie frumoasă a Liceului Pedagogic "Costache Negri", a profesat câțiva ani ca educatoare. Din păcate, visul de a deveni avocat nu s-a împlinit. Are, însă, o familie minunată. O căsnicie fericită, care durează de 23 de ani și doi băieți extraordinari, de 22 și, respectiv, 18 ani, născuți în Galați.
Pariu cu viața
„Într-o zi, am pus un pariu cu viața și am luat drumul străinătății. Am plecat cu două valize și doi copii mici în necunoscut. Am vrut să fie doar o experiență scurtă, dar destinul nu a fost de acord. Am ajuns la Milano unde aveam niște rude care nu au mai recunoscut apartenența la arborele genealogic când ne-am văzut.
Dar situația a decurs în așa fel că, fără să vrem, într-o lună de zile munceam și eu, și soţul, iar copiii erau înscriși la școală și la grădiniță. Am fost ”adoptați” de italieni care apreciază foarte mult oamenii liniștiți și muncitori. Cu alte cuvinte, într-un timp record ne-am realizat (casă, mașină...)
În fiecare an am venit în România în vacanță. Dorul de părinți, de căsuța mea, de orașul meu, de pietrele de pe stradă m-a însoțit în fiecare clipă. Nu îmi lipsește nimic material, avem o viață frumoasă și grea în același timp, dar sufletește s-a rupt ceva în mine. Simt că o bucățică din corpul și mintea mea nu se lasă păcălită să se alăture la restul. A rămas acolo, ACASĂ”, ne-a mărturisit gălățeanca.
„Am emoţii doar când pronunţ numele României”
„Încet, încet, am început să îmi schimb modul de a gândi, de a mă îmbrăca, de a vorbi. Sunt altă persoană, nu știu dacă mai bună sau mai rea, dar nu mai intru în standardele din România. Am început să caut în țară acel <ceva>, care să mă facă să las viața mea de la Milano și să mă întorc definitiv acasă. În fiecare an e mai greu să mă integrez ca româncă în țara mea. Dar o iubesc la fel de mult.
Chiar dacă mă simt respinsă. Oamenii s-au schimbat foarte mult. Nu generalizez, dar majoritatea românilor sunt aroganți, nervoși, recalcitranți, începând cu vânzătoarea de la chioșc până la poliţistul de la circulaţie. Rasismul, homofobia, fanatismul religios îi caracterizează pe mulţi dintre compatrioţii noștri. Nu acceptă diversitatea. Iar lucrurile astea sunt o problemă pentru mine și pentru copiii mei.
Apropo, copiii mei vorbesc și scriu perfect în limba română. Studiază în școli recunoscute la nivel european cu gândul că poate într-o zi se vor întoarce în ţara lor. Iubesc România așa cum o iubesc și eu. Și le lipsește așa cum îmi lipsește și mie. Căci acolo e ACASĂ și pentru ei. Acolo sunt rădăcinile noastre. Acolo e mama și tata (bunicul și bunica), casa noastră. E involuntar.
Am emoţii doar când pronunţ numele României. Emoţii pentru o Românie mai bună, pentru Galaţiul meu iubit, pentru strada Domnească unde se simte parfumul de tei primăvara, pentru Dunărea albastră...”
Mesaj scris cu inima
"Ştii, Românie, m-am gândit să semnăm un contract noi două: să mă accepţi și tu pe mine așa cum eu te accept pe tine! Iar eu îţi voi da dragostea mea pe vecie. Eu te accept pe tine așa săracă, flămândă, fără vlagă, jefuită și cotropită de hoţii noștri și ai Europei. Iar tu va trebui să mă accepţi așa cum sunt acum. Ce zici? Promit să nu te deranjez prea mult, doar o dată pe an. Chiar și mai rar. Îţi cer doar să faci câteva lucruri pentru mine:
Te rog să-i spui domnului sau doamnei din vamă că anul ăsta plătesc rovinieta în euro, nu în lei. Ca să nu mă mai simt jefuită ca la drumul mare când schimb bănuţii mei, munciţi din greu, la un curs valutar mult mai mic decât cel bancar.
Te rog să-i spui lui nenea de la benzinărie că ar fi frumos și mai ales corect să păstreze preţul benzinei la nivel naţional. Şi să nu mai fure la litru, că acum știu câţi litri are rezervorul de la mașina mea și sunt și as în matematică.
Te rog să îi spui patronului lui pește de la restaurantul ăla de pe centura Aradului că aș vrea și eu să mănânc ceva bun la prețuri omenești. Chiar dacă numărul mașinii mele nu începe cu "ro", jur că sunt româncă 100 la sută.
Aaaa! Să știi că m-am vaccinat, dacă pentru tine nu e un păcat. Te rog, Românie, să nu te superi, dar cred mai mult în oamenii de știinţă decât în leacuri băbești.
Să știi că hainele le-am cumpărat de la magazinul chinezesc din orașul unde locuiesc. Le port cu mândrie, căci astea sunt limitele mele financiare. Iar poșeta e primită cadou de la prietena mea, Giovanna. E uzată, dar e încăpătoare și asortată la sandale. E plină de încărcătoare de telefon si a încăput chiar și o veche trusă de machiaj.
Ştii, Românie, când ajung în vamă, mă fac frumoasă pentru tine. Un pic de creion la ochi și ruj roz. Pentru că nu vreau să fiu nici prea simplă, dar nici vulgară. Fond de ten nu folosesc, că am câteva riduri și le adâncește. Nu vreau să par nici prea trecută la anii mei. Te rog, Românie, să nu te miri că nu am unghii false. Munca pe care o fac nu îmi permite nici să le ţin, nici să le plătesc. Am mâinile îngrijite, chiar dacă pline de bătături. Chiar m-am dat cu ojă roz, așa cum îmi place mie. Aur nu port și nici nu am. Nu e un defect, nu?
Trebuie să îţi mai spun ceva. Nu sunt genul de persoană care, după fiecare frază, spune "Doamne ajută". Nu sunt atee, dar eu credinţa o demonstrez în alt mod. Dumnezeu aude și dacă te rogi în tăcere din fundul prăpastiei. Așa cred eu.
Să nu te superi când copiii mei vor povesti că în cercul lor de prieteni sunt și persoane gay. Pentru noi e normal. Să nu te superi dacă prietenii noștri sunt majoritatea musulmani, catolici și budiști. Pentru noi e normal.
Aaa! Uitam! Băiatul meu cel mic e dat cu ojă pe unghii. Nimic special, e la modă. Şi, în plus, nu își mai mănâncă unghiile.
Te rog frumos, Românie, tratează-ne așa cum te tratăm noi pe tine. Nu te jefuim, nu aruncăm cu noroi în tine, nu facem scandal, nu furăm, nu facem nimic rău. Străbatem doar o lume în lung și-n lat de dorul tău, de dorul părinţilor și al pământului străbun. Dacă poţi, te rog să îmi dai un semn. Când ajung în vamă, cu inima bătând să spargă pieptul de bucurie și dor, trimite un mesager să semnăm contractul nostru. Sper să fii de acord.
Te îmbrăţișează cu drag și dor, Românie dragă, al tău copil rătăcit, Veronica”.
