* Şi-a lăsat cariera didactică din Galaţi pentru a-şi urma soţul în Franţa * Deşi francezii i-au admirat competenţele, nu i le-au putut valorifica în sistemul lor de învăţământ, din cauza birocraţiei care pune România la colţ * Revenită în ţară, în loc să profite de experienţa şi de calificarea ei profesională, şcoala noastră a umilit-o
Pentru tânăra Iulia Şerban, profesoară de limba engleză, trei ani de Franţa, în oraşul Metz, au însemnat un imens dor de ţară. „Ajunsese să-mi fie dor şi de ultima băltoacă de pe drum, şi de orice vecin, şi de limba mea. Nu mi-aş fi imaginat că sunt aşa legată de ţară. Psihic, nu sunt construită să mă rup de universul meu din România”, ne-a mărturisit. În ţară însă avea să o aştepte doar umilinţa şi dezinteresul autorităţilor.
România şi Bulgaria, pe tuşă
Acum trei ani, Iulia a lăsat catedra de engleză de la Şcoala nr. 38 pentru a-şi urma soţul, pe Adrian, inginer în domeniul IT, care lucra deja cu un contract de muncă în Franţa. „M-am dus şi eu ca să ne reunim familia”, ne-a mărturisit profesoara. Şi-a dorit să predea şi în Franţa, dar, din păcate, deşi francezii i-au apreciat valoarea, nu au avut cum să o ajute. „Am vrut să intru în sistemul lor de învăţământ de stat. Acolo ai dat o singură dată examen, ai prins un post şi îl ai de-a pururi. Ca român şi bulgar nu ai voie să intri în examen pentru că aceste două ţări nu au ratificat un document şi nu sunt state Schengen. Exact ce mi-am dorit să fac nu am putut”, spune cu tristeţe Iulia, care face parte din categoria profesorilor care „respiră englezeşte”. Pe lângă faptul că predă engleza din 2004, ştie limba franceză din familie (mama ei este profesoară de limba franceză) dar şi din liceu, unde a studiat cu profesoara Elvira Fulger. „Deşi francezii au pretenţia că ştiu engleză, după primul «Hello!» i-ai pierdut. Am căutat să-i învăţ engleză printr-o şcoală internaţională, dar ei angajau mai mult cadre didactice venite din lumea anglo-saxonă. La interviu m-au întrebat dacă am făcut stagiul în Marea Britanie pentru că eu la Universitate am făcut british. Puteam să fac traduceri, dar în Franţa, degeaba demonstrezi că poţi vorbi o limbă, dacă nu ai documentul care să o ateste. Am încercat să fac lucruri conexe. În Franţa, te poţi reprofila dacă eşti undeva angajat şi ţi se plăteşte o mare parte din ce cursuri vrei să faci de către firmă. Ce mă gândeam să fac, dacă soţul rămânea acolo, era să trec în domeniul de înfrumuseţare pentru că îmi place mult să îngrijesc de părul cuiva, începând cu părul meu, care a trecut prin diverse experimente. Dar acolo o şcoală în domeniul acesta costa 3.000 de euro. Am fost foarte fericită când soţul a reuşit să prindă transferul înapoi”, ne-a povestit Iulia.
Loc de muncă în Franţa
Soţul, Adrian Şerban s-a bucurat de respect şi de apreciere în Franţa, fără să conteze că avea doar 30 de ani, că venea din România şi nu vorbea franceza perfectă. A aflat că un loc de muncă trebuie să ofere şi o pauză decentă de prânz, că munca în plus se plăteşte şi că weekend-urile şi sărbătorile legale sunt respectate. În plus, pentru că firma a avut profit, s-a bucurat şi el de prime. Când a avut nevoie de un medic a aflat ce înseamnă să-ţi fie preţuită viaţa. Avea o lovitură la un deget dar i s-au făcut seturi de analize pentru a exclude orice complicaţii.
„Sunt româncă!”
„Nu am fost dată la o parte, nu a strâmbat nimeni din nas când am zis România, dar de multe ori a trebuit să explic unde e, pe hartă, ce e cu noi, care e diferenţa dintre noi şi romi. Am păţit-o la un spital, la un banal vaccin antigripal. Când mi-a trecut numele, mi-a trecut dedesubt naţionalitatea «rom». M-am întors cu cadrul de sănătate şi i-am explicat secretarei că a greşit. N-am nimic cu romii, dar respectă-mi naţionalitatea!”, povesteşte Iulia.
„De ce nu ne preţuim?”
Soţii Şerban au vizitat toate locurile preţioase ale Franţei despre care au învăţat la şcoală. „Mă doare cumplit să ştiu că sistemul inovator al inginerului român Gheorghe Pănculescu a fost utilizat de inginerul francez Gustave Eiffel pentru turnul înalt 300 de metri, dar nu apare numele lui nicăieri! Am văzut în 1998 celebrul Hotel Negresco de pe Coasta de Azur, care de fapt e Negrescu pentru că a fost donat de un român statului francez. L-au franţuzit, dar să-i fi păstrat un steguleţ, undeva, că e românesc. Apără-ţi bucăţica asta a ta de românism dacă tot ţii la ea. Francezilor le tremură vocea când spun «France»”, spune Iulia.
Cui îi trebuie un cadru didactic bine pregătit?
„România, ca sistem de învăţământ, mi-a oferit posibilitatea de a mai da o inspecţie şi încă o dată examenul de titularizare - în condiţiile în care eu am terminat facultatea acum opt ani - ca să prind un post care e teoretic de prins, pentru că ştim cum merg de fapt lucrurile. Am definitivat, am grad în învăţământ, am un master, certificat de pregătire a personalului didactic, o medie cu câteva sutimi sub zece, şi pentru ce toate astea? Pentru un salariu scăzut care nu se ştie dacă va mai creşte vreodată. Şi de ce? Ca s-o iau de la capăt în toamnă… să demonstrez ce? Ce scrie pe diplomă? În faţa unuia care predă doar numărătoarea în engleză. România m-a alungat din sistemul în care aş fi vrut cu tot dragul să mă întorc”, spune dezamăgită Iulia. Dar de plecat, n-ar mai pleca din ţară nu numai de dor, pentru că în cei trei ani le-au lipsit familia şi prietenii. „Şi eu, şi soţul ne-am pierdut câte un bunic care ne-a crescut, şi ni s-a ascuns asta, ca să fim protejaţi. Am venit şi am aflat locul gol…”.
