Generalul Alexandru Cernat, comandantul oştilor române în Războiul de Independenţă, s-a născut la Vârlezi, pe 17 ianuarie 1828.
Şi-a început de timpuriu cariera militară, la 24 de ani fiind sublocotenent în Regimentul 4 Infanterie. A avansat în ierarhie treaptă cu treaptă, iar în 1873 a fost înaintat la gradul de general de brigadă şi a primit comanda Diviziei 3 Infanterie.
În preajma izbucnirii Războiului de Independenţă, pe 2 aprilie 1877, generalul Cernat a fost numit ministru de război. Câteva zile mai târziu, pe 6 aprilie, noul ministru a decretat mobilizarea armatei şi a decis apărarea frontierei de sud a ţării de atacurile otomane. Pe 26 aprilie, primele salve de tun trase la Calafat vesteau confruntarea ce stătea să înceapă.
Numit comandant de operaţiuni al armatei pe 19 august, Alexandru Cernat decide patru zile mai târziu trecerea Dunării şi pregătirea luptelor pentru cucerirea redutelor din jurul Plevnei. La 29 august, sub conducerea lui Cernat, armata română cucereşte Griviţa 1, iar apoi una câte una toate fortificaţiile care protejau trupele turceşti, astfel că la 28 noiembrie armata lui Osman-paşa a fost nevoită să capituleze. În urma acestui succes de răsunet, Cernat este înaintat la gradul de divizie şi decorat cu mai multe ordine şi medalii româneşti şi ruseşti, în cadrul unei ceremonii desfăşurate chiar pe câmpul de luptă.
După încheierea Războiului de Independenţă, generalul Cernat a fost şef al Statului Major General (1881-1882) şi, din nou, ministru de război (1878). A trecut în rezervă în 1891, din funcţia de comandant al Corpului 2 de Armată.
În plan politic, Alexandru Cernat a activat în cadrul Partidului Liberal, fiind ales deputat şi senator în perioada 1864-1888. A fost şi vicepreşedinte al Senatului în mai multe sesiuni.
Luptele din Războiul de Independenţă l-au determinat să scrie lucrarea „Memorii. Campania 1877-1878”.
A murit pe 8 decembrie 1893, la Nisa (Franţa), fiind înmormântat în Cimitirul Bellu, din Bucureşti.
