Iată, mă aflu (iarăşi) Mâine...un (fel) de Azi aşteptat întotdeauna! Sigur, sunt Mâine...însă mai târziu cu zece ani, exact în colţul drept, pe care-l realizează aia Paralelă şi aia Perpendiculară când "dau una-n alta, ca proastele", vorba poetului Mircea Dinescu. Femeia mea cerşetoare nu mai stă cu mâna întinsă, nu mai stă tristă, nu mai stă cu pruncul pe picioare-n legănare, nu mai stă deloc, nu mai este...Oare nu cumva o fi murit, cum am citit în poezia găsită în podul bunei Maria? Doar mi-a promis că nu moare, când, în urmă cu zece ani, i-am spus că-mi pare rău, însă nu mai pot trece pe marginea gardului strâmb, pe marginile ei, pe marginile lor, pe marginile lumii!...Sigur că da!...Mă aşez în colţul straniu, exact ca în visul de atunci! Nu mai cerşesc, nu mai stau cu mâna întinsă...însă îmi imaginez că stau cu mâna întinsă, că pot ajunge cerşetor profesionist în fiecare secundă, că pot munci de pomană...poate-poate se întâmplă ceva, poate-poate se repetă!...Nimic şi nimeni, însă!...Îmi trece prin tărtăcuţă să mă interesez de soarta femeii triste cu prunc vesel, s-o caut la Poliţie, la Primărie, la Cimitir...dar nu ştiu cum o cheamă!...şi, atunci, cum formulez întrebarea?...doar n-am să spun "bună ziua, văr rog frumos, nu cumva ştiţi dacă a murit sau dacă n-a murit femeia tristă, cu prunc vesel, din colţul cel drept, pe care-l realizează strada Paralelă cu strada Perpendiculară, când dau una-n alta, ca proastele, vorba lui Mircea Dinescu?!"...Nu, sigur nu pot să mă pronunţ aşa!...fiindcă-i posibil să mă scuipe-n irisuri şi-n nas vreun impiegat, vreo acidulată aflată în slujba celor ce muncesc, chiar şi în slujba celor ce muncesc de pomană, nu?...Sigur că da!...Îmi trece prin devlă să mă duc la biserică şi să aprind două lumânări...una pentru vii şi una pentru morţi!...şi chiar las două lacrimi discrete pe cel mai singur colţ de pe pământ! şi chiar mă ridic! şi chiar încep să plec!...Uite, din Cealaltă parte, exact ca în visul acela, răsare Femeia şi Băiatul!...Uite, femeia-i tristă mai încet, băiatu-i vesel mai încet...gândurile-mi funeste/funerare mi se dau încet, din ce în ce mai încet, până dispar!...Uite, ca şi cum aş fi vânăt de frig şi sătul de gogoşi, femeia-mi întinde o ramură de trandafir sălbatic, înflorită...băiatul îmi întinde o ramură de salcâm, înflorită...Uite, tot din Cealaltă parte, răsare o libelulă!...Mă uit la ea şi la el...Ce Sfântă Doime!...Şi, ascultând rugămintea de atunci a femeii, mă uit la stele şi le aud cum se nasc şi mor sub semnul lui Totdeauna şi al lui Niciodată!
MAMĂ TRISTĂ, COPIL VESEL (VI) Scris de Ion Zimbru
