Nu ştiu dacă m-am purtat frumos când am fost la tine, în crâşmă, pentru o sută de „Unirea” şi pentru o jumate de „Stejar”, eu fiind invitatul vecinului doamnei Lui, sora ta, care s-a măritat şi m-a lăsat baltă, să sufăr fără oprire şi consolare, să mă autodistrug sub povara durerii, să jur că nu-mi mai trebuie nici idilă, nici amor ghebos, nici sacrificare pe altarul iubirii, nici o relaţie cu nici o divă şi cu nici o mala/divă din universul vostru cel feminin şi nimicitor! Vecinul surorii tale voia să-mi aline oful pierderii, să mă bâzâie la encefal, să-mi spună şi să-mi vâre în comitetul central că femeile sunt lanţuri la picioarele progresului, că ele, reprezentantele sexului slab şi frumos, printre care eşti şi tu, constituie cauza tuturor nenorocirilor de pe planetă, şi nu numai. Femeile şi banii, adică! Sau invers! Că, zice persuasivul vecin, dacă n-aţi fi voi, femeile, n-ar trebui nici un sfanţ pentru dezvoltarea şi progresul relaţiilor interumane. Ori, altfel, dacă n-ar fi banii, nici femeile nu ar mai avea ce căuta pe mărgica asta suprapopulată cu stirpea feminină. Nu?... Mă rog, acestea sunt părerile subiective/obiective ale lui Tigoare... că aşa-l strigă lumea pe in/suportabilul vecin! Până şi deosebit de mult venerata soră a ta, înainte de pasul matrimonial, aşa-l striga la gard, într-o seară de Aprilie: „Tigoareee! Hai să facem un şeptic ş-o concină, băăă! Hai, că logodnicul meu lucrează de noapte! Te rog frumos, Tigoare! Hai, că am o mare surpriză pentru tine, mai ales dacă mă laşi să te bat la cărţi!”... Mă interesează şi te întreb dacă m-am comportat frumos când m-a luat Tigoare la îmbărbătare, că am făcut-o lată, deşi voisem s-o facem lungă, şi nici cu mângâiere nu m-am ales în toată încercarea aceea de uitare, de înecare a supărării în bere şi coniac! Dacă te-a supărat poezia pe care am scris-o şi am citit-o atunci în legătură cu doamna Lui, te rog să mă ierţi! Ce, nu-i frumoasă poezia? Mi se pare că-i chiar un fel de recunoaştere a Deşertăciunii în care m-a zvârlit/ abandonat halucinogena ta soră! Şi nici la nuntă nu m-a chemat! I-o fi fost teamă că o fur şi n-o mai aduc înapoi? Tu ştii că din cauza ei am picat din salcie (în ziarul de ieri) şi-i mulţumesc celui de mai Sus că nu am nimerit în fântână?! Cred că realizezi ce fleoşc teribil ar fi produs greutatea mea înmulţită cu nouă virgulă opt metri/secundă la pătrat, nu? Ar fi rămas fântâna fără apă, vai de capul meu! Acum, cred că ai aflat, am pus-o cu gura în jos! Dar dorul de doamna Lui nu-mi trece! Mai ţii minte poezia, nu? „tot mai adânc tot mai adânc/ îndes iluzii în oblânc/ tot mai târziu şi mai la deal/ cruce şi linişte şi cal// şi mai de mult tot mai de mult/ mă pregătesc de început/ erai pe unde nici n-ai fost/ ştiu toată moartea pe de rost”//... Nu?
Doamna Lui... și Fântâna cu Gura în Jos (II) Scris de Ion Zimbru
Mai multe din această categorie:
