A fost odată ca niciodată un nene. Dacă n-ar fi fost odată ca niciodată un nene, n-ar fi declarat nimic, niciodată. A fost la păscut vaca familiei pe linia strâmbă a orizontului înierbat şi îmburuienat până la cer. Vaca era galbenă şi păştea încet, liniştită şi elegantă ca o lăptăreasă autentică şi serioasă. Fiul ei, un viţel florean, după culoarea lui taică-său, fătat normal, nu prin cezariană, precoce şi umplut cu entuziasm, zburda prin brusturi, prin ştiriţe şi prin căpriţe, prin păişuri şi prin susaiuri... şi creştea văzând cu ochii mamei sale, nişte ochi mari şi blânzi, ca de femelă omenească, nu glumă. Creştea şi pândea ugerul. Înghiţea în sec deoarece nenea păzea rezervorul cu străşnicie şi cu ciomag moştenit legal din strămoşii strămoşilor săi. Pe partea stângă a orizontului cestor două animale cornute, dar şi al cestui nene fără coarne, deocamdată, stătea o baltă doldora de broaşte şi de papură şi de stuf şi de mâl şi de nuferi galbeni ca vaca. Pe marginea cealaltă a bălţii, cum te uiţi dinspre crepusculul de dimineaţă înspre crepusculul de seară, o tanti era cu vaca familiei la păscut. Vaca ei nu era galbenă, iar viţelul vacii nu era florean. Bântuit şi cotrobăit de gânduri şi visuri aproape erotice, nenea şi-a luat inima-n dinţi şi a intrat în baltă pentru ca să culeagă un nufăr pentru tanti şi să i-l dăruiască definitiv şi tulburat şi înflăcărat în mijlocul amiezii. În mijlocul amiezii, când animalele rumegă persuasive şi se hodinesc aproape adormite, şi când laptele se aude susurând pe misterioasele căi lactee, a vrut să-i dea nufărul. Tanti a zâmbit mefistofelic, şi-a luat patrupedele şi a plecat. Nenea cel înamorat a rămas în baltă, cu nufărul întins în gol. Ud fleaşcă, a ieşit pe mal şi a început să plângă torenţial, distructiv şi lămurit. Şi a scris cu nuiaua direct pe ţărnă: „aşa de dor mi-i, doamna mea,/ cum puiului de maică-sa,/ cum dor i-i cucului de cu,/ şi fluierului dor de flu!// aşa de dor mi-i, doamna mea,/ cum vântului i-i dor de nea,/ cum dor i-i mirelui de mi/ şi crizantemei dor de cri,/ cum haimanalei dor de hai,/ chiar dacă n-are cal şi nai/ să plece şi să cânte-aşa:/ mi-i dor de tine, doamna mea!// aşa de dor mi-i, doamna mea,/ cum asfinţitului de stea,/ cum dor i-i doar lui hai de hui,/ cum tuturor de nimănui!// aşa de dor mi-i, doamna mea,/ cum lui ceva de altceva,/ cum lui „a fi” de „a nu fi”:/ mi, re, la, sol - sol, la, re, mi!/ cum ţie/mie de haihui/... chiar dacă n-am şi n-ai şi nu-i/ vreme de cânt, eu cânt aşa:/ mi-i dor de tine, doamna mea!”... Sigur că da! Sigur că da! Pe dealul acela şi pe valea aceea, ca o tragedie între coperte de carte, rămâne un sat cu securi înfipte-n pământ, câte un cuib pe fiecare creangă... şi, lângă fiecare cuib, câte o lumânare strigătoare la cer!... NEC PLUS ULTRA!
Declarație în Baltă Scris de Ion Zimbru
Mai multe din această categorie:
