Auzi: „cât am spus în zadar ce frumoasă nu eşti/ niciodată n-ai vrut să mă scuipi ori să pleci/ ţi-a plăcut cu dădeam de mâncare la regi/ cum turnam elixir la regine în ceşti!// cum stăteam în păduri să aud păsări lungi/ şi voiam să ajungi cu acum(ul) atunci/ şi voiam să nu par ce ştiam că nu pot/ când veneai lebădând să mă iei înspre nord!// eram singurul sclav exilat pe pământ/ nu aveau încotro stăteau regii la rând/ şi regine veneau dinspre sud surâzând/ să îngheţe cu noi mai frumos şi mai sfânt!// ce frumoase erau ce frumoase erau/ cum dormeau pe ninsori cum semiramidau/ îndrăzneam să le zic ce liane de frig/ trec pe lângă cel mai singur sclav şi nimic!// nici aşa nu ai vrut să mă scuipi ori să pleci/ ori să plângi ori să spui că-s degeaba că nu-s/ ce ochi mari şi ce calzi mai veneau bieţii regi/ ochii tăi pot la nord să nu fie apus!// suntem singuri de tot în zadar te fereşti/ ce regine şi regi fără rost fără cai/ nu e timp de urât nu e vreme să n-ai/ o cărare spre nord ce frumoasă nu eşti!// ai ştiut să-mi aduci chiar atunci(ul) acum/ ce urâtă nu eşti şi ce sclav interzis/ vine marele nord veşnic nemanuscris/ şi rămân pe pământ doar desene de fum!//...
Dumnezeule, ce linişte ai pogorât, aşa, deodată, în sufrageria prozatorului Ion Avram! Marghioala oftează destul de frumos şi concluziv! Crede că poezia-i scrisă pentru ea şi mulţumită ei! Îşi aprinde o ţigară, bea din paharul cu vin muncit de tanti Săftica şi de nea Costică din Cudalbi... şi mă întreabă brusc: „Ce-s alea desene de fum? Seamănă, cumva, cu cele pe care le scrie fumul de tutun în ceastă încăpere? Sunt la fel cu cele pe care le descriu fumurile focurilor din grădini, primăvara, când sătenii din Pisica îşi strâng resturile vegetale şi le aprind, aşa, spre curăţenie, spre purificare, cum în ritualul holocaust? Ori cu cele pe care le lasă în urmă coşurile Mogoşoaiei de câte ori se duce şi se întoarce pe Dunărea albastră? Sunt asemănătoare, cumva, cu fuduliile unui poet debutat recent în „Convorbiri literare”? Cu emfaza unui cocostârc în smârcuri? Cu înfumurarea ciocârlanului zgribulit, iarna, sărind pe-o balegă-ngheţată?”...
Ce să-i răspund fătucii? Încerc s-o plimb încet şi persuasiv prin Zodia/Imperiul Metaforei, deşi am constatat, din avalanşa iscodirilor sale pertinente, că „le are” cu subtilităţile! Mă ascultă, fumează şi surâde! Îmi termin expozeul şi-l rog pe Ion Avram să citească „Premiul Nobel”, o proză scurtă şi convingătoare, al cărei erou, Ilie Mureşan, român laureat al premiului omonim, ştie să-şi dozeze aerul triumfului... vede, pricepe şi ştie să „ierte” sărutul iubirii, undeva, pe drumurile şi pe cărările unui sat de munte!... Prozatorul se pregăteşte să înceapă!... Se aude o bătaie în uşă!... Ion deschide!... E poetul Panait Căpăţână! Ceasul ne arată unsprezece ore trecute... fix!... (Stai să auzi!)
