Moş Nică Buiacu (porecla lui Nică Boza) bate tablă pe casă. O bate bine, cu mare atenţie, să nu pocnească la încheieturi, dar nici s-o umfle vântul. Casa e făcută pe-o coastă. Pe marginea coastei trece un drumeag. Lângă drumeag şade o râpă. Dincolo de râpă se află coasta cealaltă. Treaba asta cu bătutul tablei pe casă este una tare migăloasă, însă şi moş Nică-i dat încolo şi al naibii de ghidilmeci. Bate extrem de calm şi alimentează o monotonie care te scoate din cele mai nesimţite răbdări: fluieră, ia foaia de tablă, se uită la ea lung, fluieră, o îndoaie la margine, se uită la ea, fluieră, o potriveşte pe cantul celeilalte, se uită la ele, fluieră, ia ciocanul de lemn, se uită la el, fluieră, bate încet şi într-un rit halucinant de plictisitor, lasă ciocanul deoparte, se uită la foile de tablă, fluieră, parcă i se pare ceva suspect, crede că a greşit, că nu a bătut-o drept, n-are cum să se convingă, e prea aproape de foile de tablă! să observe dacă îmbinarea-i strâmbă ori nu, este necesară perspectiva depărtării, da?…Cu mare atenţie şi milă, moş Nică se dă jos de pe casă, traversează ograda, trece drumul, coboară în râpa plină de balauri şi bălării, iese din râpă, urcă cincizeci de metri pe coasta cealaltă (ca să-i cadă ochii perpendicular pe muchiile foilor de tablă), se uită lung la acoperiş, fluieră scurt (e cam strâmbă îmbinarea, trebuie mişcată câţiva milimetri, da?)…coboară în râpa plină cu boz, scaieţi, brusturi, vestigii contemporane, pui de găină şi de vrabie, chiar şi pui de bogdaproste…iese din râpă, fluieră, trece alene drumul, traversează ograda, fluieră, se suie pe casă, încet, să nu se rupă scara, mişcă puţin foile de tablă, fluieră, ia ciocanul şi poc! poc! poc! bate de câteva ori cu tandreţe şi eleganţă, parcă tabla ar fi din sticlă, da?…Şi, să vadă dacă treaba-i bună, se dă jos de pe casă, traversează ograda, fluieră, vorbeşte nu ştiu ce cu câinele, trece drumul, trece râpa, se suie pe coasta cealaltă, fluieră, se uită lung, cu mâna streaşină la ochi…da! e bine!… fluieră, îşi freacă palmele, coboară, trece, urcă…ia altă foaie de tablă, se uită la ea…şi tot aşa, din primăvară până în toamnă…Gata, răbdarea lui moş Nică Buiacu mă scoate din cele mai nesimţite răbdări!…Când a murit, zăpada era înaltă de doi metri, oamenii au făcut pârtie doi kilometri, până la cimitir. De pe marginea gropii, omul parcă se uita departe, spre acoperiş, nu cumva să fi lăsat ceva strâmb, în urma lui, pe pământ.
