Mâncăm ciuperci pe săturate. Ciuperci gătite cu smântână de la Gălbiniţa noastră uriaşă, răbdătoare, cu cei mai mari şi blânzi ochi din toate cirezile pământului. Eu mănânc mai mult, că-s lacom. Din cauza asta, nu mi-a ajuns nimic, niciodată. Sunt lacom la toate, nu numai la mâncare. Nu ştiu după chipul şi asemănarea cui. Mama se uită la mine, din când în când, însă nu zice nimic, în speranţa că poate pricep aşa, fără explicaţii, cum că Lăcomia asociată cu Lenea şi Luxul (cei trei L) reprezintă determinantele şi coordonatele Apocalipsei care, iată, ne însoţeşte pe stradă, pe cărare, în somn, oriunde, oricum, oricând…Care, iată, se ţine de cuvânt mai abitir decât o promisiune, decât o obligaţie…Care, iată, trage linie şi adună, şi scade, şi socoteşte, şi înmulţeşte, şi împarte, şi calculează…şi mă anunţă că sunt campionul, câştigătorul, eroul Marelui Nimic…şi mă anunţă că sunt un gunoi cosmic scăpat de sub control şi nimerit pe pământ, unde mă ocup cu cei trei L şi nu fac altceva decât gunoaie, şi gunoaie, şi gunoaie… în loc să învăţ, măcar în al doisprezecelea ceas, ceva pur şi simplu de la furnici, de la albine, de la păsări!…Sigur că da!…mănânc mai mult, de parcă trăiesc să mănânc, nu mănânc să trăiesc! de parcă s-au terminat ciupercile de pe dealurile pământului! de parcă n-am mai văzut smântână în atâţia ani de fabuloasă copilărie!…Sigur că da!…mănânc mai mult, că eu am cules ciupercile, nu?…lăcomesc, în loc să bag ceva în tărtăcuţă, că doar am de unde, da?…numai din albastrul ochilor lui tata (albastru aspru şi niciodată pierdut) dacă aş fi învăţat ceva, şi tot aş fi reuşit să scap de molima lăcomiei!…numai din verde/crudul ochilor mamei (verde/crud aprig şi amar) dacă aş fi învăţat ceva, şi tot aş fi reuşit să-mi înving lenea şi goana după glorie şi lux!…
Acum e prea târziu să mai pot îndrepta strâmbăturile de Atunci! Nu am decât să-mi ling rănile, să aştept următorul Bigbang şi să-mi promit cumpăna păsării pe sârmă!…pasăre care, iată, îşi face casă în fiecare an, îmi descântă urechile şi nu se plânge nicicând, chiar dacă un smintit ca mine îi ucide puii cu praştia, ori i-i mănâncă vreo mâţă bântuită de lăcomie şi cotrobăită de lene!…
Mai am vreo şansă acum, pe ultima sută de metri (cum se spune), să repar piatra şi să îndrept lemnele de Atunci?…Cred că da: mă uit pe orizont (pe zare, da?) şi pe deasupra orizontului…şi văd un băiat şi o fată alergând cu picioarele goale şi cu cercul să găsească locul unde se ascund fluturii când plouă şi locul unde începe lumina!
