Cel puţin o dată sau cel mult de două ori în viaţă, mă uit peste umăr. Nu pentru că mi-ar fi frică de nu ştiu ce ori de nu ştiu cine. Nu din cauză că mă cheamă şi mă atrage vreo părere de rău. E, mai degrabă, o ademenire misterioasă, o tentaţie seducătoare, incurabilă, cu sfârşit doar în braţele Veşniciei păzite cu plâns de salcie şi susur de fântână.
Mă uit peste umăr, mai ales peste umărul stâng, unde păstrez sărutul primei şi ultimei iubiri, sărut-sigiliu al unei Singurătăţi indescriptibile, al unui Unu dus prea devreme pe aripa dreaptă a morţii. Mă uit deoarece mi se pare că aud (şi în realitate, nu numai în vis) un strigăt fără cusur, cu timbru irezistibil şi postulat între poruncă şi rugăminte. Şi acest "o dată" durează nu mai mult decât o secundă, însă cu viteza şi farmecul şi seriozitatea luminii. Luminii aceleia din ochii lui, omul pe care l-am iubit şi care mi-a aşezat pe umăr arsura şi pecetea prea puţinului ori prea multului sărut.
L-am iubit, dar mâna unui "ce" implacabil a pus definitiv între noi obstacolul imens al im/posibilităţii, trufia unor prejudecăţi care au spulberat delicateţea unui vis şi au tăiat văzduhul unei păsări înălţate în sensul şi în bucuria primului zbor. Mă uit o dată (o secundă/lumină)...şi mi se pare că mă uit continuu, în ideea şi nădăjduirea unei întoarceri, unui timp dat înapoi...
Mă uit şi aud şi ascult cinci cuvinte fermecătoare şi fantomatice, cuvintele unui trecut cu prezentul zvârlit în viitor, adică în perspectiva re/naşterii pentru/întru desăvârşirea iubirii pecetluite pe umărul stâng. Cinci cuvinte care nu vor muri deodată cu mine, care vor rămâne acolo, aici, atunci, acum... Mă uit peste umărul sărutului, peste sărutul umărului... Mă uit cu tot cu inimă, cu tot cu suflet, cu tot cu ploaia torenţială din ochi, mă întreb ce zgomot face cântecul când moare
(?!)... Mă uit şi cred că înţeleg de unde şi până unde "ţine" deşertăciunea. Înţeleg, dar nu pot pricepe de ce această condamnare pe viaţă la un singur sărut
(?!)... Iată, chiar în clipa asta mă uit peste umărul/sărutul iubirii şi aud aceleaşi devastatoare cinci cuvinte: "hai, închide uşa... şi vino!"...
În continuare, mama strânge rufe aprinse de amurg, tata îndreaptă lemne şi repară piatră... iar eu mă duc să dau apă şi nu/ mă/ uitare la zmeu!
