Negreşit, niciodată nu a fost altfel: cu cât se apropie mai mult funia de par, cu atât mai mult creşte şi se instalează convingerea că aproape toate visurile şi nădejdile rămân doar proiecte. Şi cred că-i foarte bine aşa. Dacă totul, peste noapte, ar deveni realitate, oare ce pupăza aş mai avea de făcut? Fireşte, cu cât cantitatea de imprevizibil este mai mare, cu atât mai mult uit că sunt supus deşertăciunii, aleatoriului universal pus pe şotii, demiurgului cel rău (cum veridic declară Cioran)...!
Uite, stau de vorbă cu mama, în faţa casei durate de ea şi de tata, la umbra gutuiului vechi şi scârţâitor din toate balamalele lui de lemn, din toate păsările sale des/cântătoare de acolo până aici, de atunci până acum!... casa are cer peste tot... şi, mai ales, la uşă!... este dreptul cerului la pământ, este dreptul pământului la cer, este dreptul meu de a gândi că doar la uşa acestei case am libertatea de a cere o mângâiere, o turtă, o vorbă bună, o iertare!... Uite, mama vorbeşte rar şi eu ascult des! vorbeşte, dar nu se uită la mine decât din când în când, aşa, să-mi arate că ştiu să fiu atent, chiar dacă ea priveşte încolo, spre dealurile care i-au mâncat sănătatea, însă nu i-au veştejit niciodată dragostea şi grija de noi!... Uite, mama îmi vorbeşte foarte convingător despre frumuseţe, deşi viaţa stă sub semnul şi sub talpa atâtor şi atâtor amăgiri! şi chiar mă determină să vreau să mai trăiesc o dată, să doresc să mă mai nască o dată!... Uite, la sfârşitul acestei vorbiri sub gutui, am să-i spun, am s-o rog să mă mai nască o dată! cred că n-o să se supere, n-o să-mi reproşeze că umblu cu baliverne, n-o să mă certe că troncănesc verzi şi uscate!... Uite, mama se ridică de lângă mine, oftează (o dor picioarele, sărmana, de atâta muncă pe atâtea coclauri!)... se duce şi-mi aduce, dintr-un dulap vechi ca şi gutuiul, oleacă de dulceaţă de gutui, cea mai bună dulceaţă de gutui din lume!... Sigur că da! mănânc dulceaţă, beau apă rece, mă uit la mama, ea se uită la mine doar din când în când, îi spun că trebuie să plec la gară, să prind trenul de patru, să ajung la Galaţi, în infernul meu mic şi important!... Înainte de a-i săruta mâinile pentru plecare, îmi aşez glasul şi zic: mamă, te rog foarte mult, aş vrea să mă mai naşti o dată!... Tace, oftează, face un pas încolo, face un pas încoace, se apropie de mine, mă sărută pe frunte, mă conduce spre poarta cu tei până la cer şi cu cer până la uşă, oftează, îmi întinde mâinile, surâde dumnezeieşte şi zice: da, dragul mamei!... dar vorbeşte cu bunic-ta!
